Stiri

Stiri

Csaba Bela Nasz: Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, la 4 ani de la intrarea în vigoare

16/04/2019

Fără îndoială că apariția Legii nr. 85/2014[1] a reprezentat un pas înainte în reglementarea procedurilor de prevenire a insolvenței, precum și a procedurii de insolvență, majoritatea celor care sunt chemați să „lucreze” în această materie fiind de acord că legislația anterioară – Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv și (a) mandatului ad‑hoc[2] și Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței[3] – se impunea a fi înlocuită de acte normative care să fie adaptate contextului economic de la acea vreme, prin crearea premiselor legislative și administrative care să conducă la creșterea eficienței operatorilor economici, la creșterea siguranței circuitului economic și a atractivității investiționale a pieței românești, în condițiile în care situația economică dificilă și legislația privind insolvența, concepută pro‑debitor, au condus la deturnarea scopului procedurilor de insolvență, care au devenit un mod de protejare a debitorului, și nu o procedură de maximizare a gradului de valorificare a activelor și a recuperării creanțelor de către creditori.

Aceasta, și datorită faptului că abordarea legislativă exis­tentă nu a fost de natură să dezvolte planuri de reorganizare reală, ci, dimpotrivă, a furnizat mijloace de tergiversare a mo­mentului intrării în faliment pentru afaceri cu șanse minimale de redresare, dată fiind lipsa mecanismelor adecvate care să impună disciplina participanților la procedura insolvenței, pre­cum și durata lungă a procedurii, care atrage costuri asociate foarte ridicate, ținând cont de inexistența unor pârghii de acce­sare a finanțării în procedura insolvenței, totul culminând cu dezvoltarea unei conduite a debitorilor în frauda creditorilor și la o reducere substanțială a interesului creditorilor de a susține reorganizarea unor operatori economici viabili.

Întrucât O.U.G. nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență[4] a fost declarată, după numai 7 zile de la intrarea în vigoare, ca fiind neconstituțională, conse­cința fiind reintrarea în fondul activ al legislației a actelor abro­gate, după publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu argumentul că, în astfel de cazuri, în care se constată ca fiind neconstituționale acte normative care abrogă alte acte normative, nu intervine o „abrogare a abrogării”, pentru a se putea reține incidența dispo­zițiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000[5][6], opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare, ci este vorba de un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituțio­nalității unei norme abrogatoare, efect întemeiat pe prevederile constituționale ale art. 142 alin. (1), care consacră rolul Curții Constituționale de garant al supremației Constituției, și ale
art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curții sunt general obliga­torii, legiuitorul s‑a văzut nevoit să adopte noua lege a insolvenței (care să reglementeze și procedurile de prevenție) în procedură parlamentară.

În aceste condiții, la data de 25 iunie 2014, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Ca elemente de noutate aduse prin acest act normativ, putem menționa următoarele:

a) introducerea principiilor care guvernează aceste proceduri judiciare, care au fost preluate din Principiile World Bank[7], Principiile europene în materie de insolvență[8] și din Ghidul UNCITRAL în materie de insolvență[9];

b) reglementarea noțiunii de „test al creditorului privat” pentru a facilita procedura de aprobare a planului de reorga­nizare prin încurajarea creditorului bugetar să voteze în favoarea unui plan și în alte cazuri decât cele în care se propune acoperirea integrală a creanței statului, întocmai ca un creditor privat diligent;

c) în scopul susținerii procedurilor de prevenție, ajustarea procentelor pentru aprobarea ofertei de concordat și înlăturarea limitei minime de satisfacere a creanțelor, concomitent cu pre­lungirea termenul pentru satisfacerea creanțelor stabilite prin concordat, pe de o parte, iar pe de altă parte, eliminarea etapei constatării concordatului și menținerea doar a fazei omologării;

d) prevederea, în cazul contractelor a căror scadență depășește termenul de 24 de luni (limita maximă pentru reali­zarea concordatului) sau al celor pentru care se propun eșalonări de plată în afara acestei perioade, după închiderea procedurii de concordat, că aceste plăți vor continua conform contractelor din care rezultă, pentru a nu îngreuna nejustificat efortul financiar al debitorului pe perioada concordatului, prin impunerea plății unor creanțe care nu au devenit exigibile sau pentru care creditorul a consimțit la o eșalonare/rescadențare dincolo de această limită temporală;

e) reglementarea posibilității practicianului ca pentru acoperirea cheltuielilor de procedură, în lipsa lichidităților în patrimoniul debitorului, oricând pe parcursul procedurii, chiar și înainte de desemnarea comitetului creditorilor, să poată valo­rifica de urgență bunuri din averea debitorului, la minim valoa­rea de lichidare a acestora, stabilită de un evaluator autorizat;

f) reglementarea situației juridice a creditorilor care nu au fost notificați cu privire la deschiderea procedurii insolvenței, în sensul că aceștia sunt considerați de drept în termenul de depunere a cererilor de admitere a creanțelor, prin depunerea unei cereri de admitere la masa credală, urmând să preia proce­dura în stadiul în care se afla în momentul înscrierii lor pe tabelul de creanțe;

g) limitarea probatoriului în cadrul soluționării contestației debitorului la cererea introductivă depusă de creditori, doar la proba cu înscrisuri, pentru a nu se mai ajunge la situații de neaccep­tat în care o cerere de deschidere a procedurii insol­venței, față de care debitorul a formulat contestație, să fie solu­ționată de judecătorul‑sindic după mai mult de un an de zile (fiind administrată proba cu expertiza tehnică);

h) eliminarea sancțiunii decăderii debitorului din dreptul de a propune un plan de reorganizare doar pentru simplul motiv că a formulat contestație la cererea de deschidere a procedurii inițiată de creditori, iar aceasta i‑a fost respinsă;

i) conturarea mai precisă a regimului juridic al cererilor de plată, în sensul că titularul unei creanțe curente, certă, lichidă și exigibilă, care a fost recunoscută de administratorul judiciar sau de către judecătorul‑sindic și al cărei cuantum depășește valoarea‑prag, poate solicita pe parcursul duratei perioadei de observație deschiderea procedurii de faliment al debitorului dacă creanța nu‑i este achitată în termen de cel mult 60 de zile de la data luării măsurii de către administratorul judiciar sau a hotărârii instanței de judecată (soluția aplicându‑se și titularului unei creanțe curente, certe, lichide și exigibile mai vechi de 60 de zile și un cuantum peste valoarea‑prag, neplătite în timpul planului de reorganizare sau chiar după îndeplinirea obligațiilor de plată asumate prin plan);

j) oferirea unei „super‑priorități” finanțărilor acordate debitorului în perioada de observație în vederea desfășurării acti­vităților curente, precum și garantarea acestora, în principal, prin afectarea unor bunuri sau drepturi care nu formează obiectul unor cauze de preferință, iar în subsidiar, dacă nu există astfel de bunuri sau drepturi disponibile, cu acordul creditorilor beneficiari ai respectivelor cauze de preferință; pentru ipoteza în care acordul acestor din urmă creditori nu se poate obține, s‑a prevăzut că prioritatea la restituire va diminua regimul de îndestulare al creditorilor beneficiari ai cauzelor de preferință, proporțional, prin raportare la întreaga valoare a bunurilor sau drepturilor care formează obiectul acestor cauze de preferință; în cazul inexistenței sau al insuficienței bunurilor care să fie grevate de cauze de preferință în favoarea creditorilor care acordă finanțare în perioada de observație în vederea desfă­șurării activităților curente, pentru partea negarantată a creanței, aceștia vor beneficia de prioritate la încasare imediat după cheltuielile de procedură (această super‑prioritate se aplică și în procedura de reorganizare);

k) reglementarea creanțelor izvorâte din contractele de leasing pentru a asigura un echilibru între drepturile debitorului utilizator și cele ale creditorului finanțator și a elimina situațiile injuste în care, deși contractul a fost executat substanțial, societatea de leasing, din rațiuni lesne de înțeles, optează pentru restituirea bunului și încasarea creanței datorate de debitor, prin aceasta obținând o acoperire superioară creanței deținute împotriva debitorului, având posibilitatea încheierii unui alt contract de leasing pentru același bun, pe care, de altfel, îl poate și valorifica;

l) schimbarea momentului la care are loc descărcarea parțială de datorii a debitorului supus procedurii de reorganizare judiciară, în sensul că, după ce sentința care confirmă un plan intră în vigoare și activitatea debitorului este reorganizată în mod corespunzător, creanțele și drepturile creditorilor și ale celorlalte părți interesate sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan, însă modificarea nu este una definitivă, ci sub condiție, deoarece în cazul intrării în faliment se va reveni la situația stabilită prin tabelul definitiv de creanțe, scăzându‑se doar sumele achitate în timpul planului de reorganizare;

m) adăugarea unei condiții suplimentare pentru aprobarea planului de reorganizare, alături de votul favorabil al majorității categoriilor de creditori, în sensul că mai este necesar ca planul să fie acceptat și de cel puțin 30% din totalul valoric al masei credale, nu puține fiind cazurile în practică în care un plan a fost considerat aprobat de categorii de creditori care, din punct de vedere al ponderii în totalul creanțelor înscrise pe tabelul definitiv, nu prezentau un procent semnificativ (în general, votul favorabil era dat de categoria creditorilor salariați și de cea a creditorilor indispensabili, trecându‑se peste votul negativ al creditorilor semnificativi din celelalte categorii de creanțe care votează planul);

n) reglementarea expresă a dreptului și con­dițiilor în care bunurile debitorului insolvent pot fi distribuite creditorilor în contul creanțelor pe care le dețin împotriva averii debitorului, cu obligația aces­tora de a achita toate sumele ce ar fi fost datorate creditorilor aflați pe ordinele de prioritate ante­ri­oare, precum și celor de pe aceeași ordine de prio­ritate, în situația în care bunul ar fi fost vândut unui terț.

Din păcate, după mai bine de 4 ani de aplicare a actualei legislații în materie de insolvență, se poate constata că, în afară de eliminarea unor simple erori legislative, se impune cu stringență îmbunătățirea cadrului normativ existent.

În categoria simplelor erori de redactare, fără a avea pre­tenția că le‑am identificat pe toate, menționăm următoarele:

1) la art. 5 pct. 7 – „până la proba contrarie”, în loc de „proba contrară” –, pentru exprimare corectă;

2) la art. 5 pct. 27 – „are un grad redus de lichiditate pe termen scurt și/sau un grad ridicat de îndatorare pe termen lung”, în loc de „are un grad de lichiditate pe termen scurt redus și/sau un grad de îndatorare pe termen lung ridicat” –, pentru acuratețe în exprimare;

3) la art. 5 pct. 66 lit. i) – „în cazul înstrăinării de active imobilizate din patrimoniul societății la care debitorul deține participații sau al grevării de sarcini a acestora”, în loc de „înstrăinarea de active imobilizate din patrimoniul societății la care debitorul deține participații sau grevarea de sarcini ale acestora” –, pentru corectitudine gramaticală;

4) la art. 35 alin. (1) – „adunarea creditorilor concordatari poate decide introducerea acțiunii în reziliere a concordatului preventiv”, în loc de „adunarea creditorilor concordatari poate hotărî introducerea acțiunii în rezoluțiune a concordatului preventiv” –, pentru că ne aflăm în prezența unui contract cu executare succesivă, a cărui sancțiune pentru neexecutare culpabilă a obligațiilor asumate de debitor este rezilierea, și nu rezoluțiunea;

5) la art. 75, în care alin. (7) este aproape identic cu alin. (8) – diferența fiind doar menționarea în plus, în acesta din urmă, a alineatului (2), după trimiterea pe care textul o face la art. 39 –, se impune eliminarea unuia dintre alineate;

6) la art. 100 alin. (2) – de introdus în enumerare și termenul de la lit. d) –, pentru că atât timp cât toate termenele de la alin. (1) sunt în cascadă, majorarea unuia conduce la necesitatea majorării implicit a tuturor celorlalte;

7) la art. 110 alin. (1) – trebuie corectat articolul la care se face trimitere –, pentru că tabelul preliminar este definit la pct. 69, și nu la pct. 68 al art. 5;

8) la art. 111 alin. (3) – de reformulat textul –, pentru că din actuala redactare se poate înțelege că sancțiunea anulării intervine atât pentru nedepunerea dovezii, în original, a achitării taxei judiciare de timbru, cât și pentru nedepunerea înscrisurilor de care partea înțelege să se folosească în dovedirea susținerilor sale;

9) la art. 112 alin. (1) – de eliminat adjectivul pronominal „tuturor” –, pentru că este inutil de vreme ce legislatorul a definit, în art. 5 pct. 67, noțiunea de tabel definitiv de creanțe, observația fiind valabilă și pentru alin. (1) al art. 140;

10) la art. 112 alin. (3) – trimiterea trebuie să se facă la art. 111 alin. (6), iar nu la art. 113 alin. (4), care conține numai o dispoziție de excepție în materia contestației „extraordinare” (doar) împotriva înscrierii unei creanțe sau a unui drept de preferință în tabelul definitiv de creanțe ori în tabelele actualizate, pentru cazul descoperirii existenței unui fals, dol sau unei erori esențiale, ori în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare și până atunci necunoscute –, pentru că primul text este cel care reglementează dreptul comun al înscrierii provizorii în tabelul de creanțe;

11) la art. 117 alin. (4) lit. d) – de înlocuit sin­tagma „societate pe acțiuni cu răspundere limitată” cu expresia „societate pe acțiuni, societate cu răspundere limitată” –, pentru că Legea nr. 31/1990, modificată, nu le recunoaște decât pe acestea din urmă, alături de celelalte trei forme de societate (societate în nume colectiv, societate în comandită simplă și societate în comandită pe acțiuni);

12) la art. 127 alin. (2) – de înlocuit pluralul cu singularul –, pentru că în alin. (1), la care se face trimitere, nu se prevede decât o singură dată, și anume data deschiderii procedurii;

13) la art. 132 alin. (1) lit. c) – în ultimele două teze referința trebuie să fie și la plural, nu doar la singular –, pentru că planul poate fi propus nu doar de unul, ci și de mai mulți creditori, care dețin împreună cel puțin 20% din valoarea totală a creanțelor cuprinse în tabelul definitiv de creanțe;

14) la art. 133 alin. (5) lit. J – trimiterea trebuie făcută la literele C și D (nu la D și E) –, pentru că în cazul de la lit. C s‑a prevăzut posibilitatea ca prin plan să se transmită toate sau doar unele dintre bunurile debitorului către una ori mai multe persoane fizice sau juridice, constituite anterior ori ulterior confirmării planului, iar pentru aceasta debitorul are dreptul să primească titluri de participație din partea persoanelor juridice dobânditoare, în timp ce la lit. E nu se prevede nicio altă per­soană juridică, fiind reglementată darea în plată în contul cre­anței, observația fiind valabilă și pentru lit. L a alin. (5) al art. 133;

15) la art. 139 alin. (1) lit. C – de eliminat conjuncția „dacă” –, pentru că nu‑și are locul în frază;

16) la art. 145 alin. (1) pct. A – de unit ipoteza de la lit. c) cu cea de la lit. b) –, deoarece sunt condiții cumulative pentru acest caz de intrare a debitorului în faliment;

17) la art. 145 alin. (1) pct. B – de completat ipoteza cu o condiție omisă de legiuitor, respectiv ca niciunul dintre celelalte subiecte de drept îndreptățite să nu fi propus un plan de reorganizare sau niciunul dintre planurile propuse să nu fi fost acceptat și confirmat –, pentru ca debitorul să intre în faliment nefiind suficient, în situația în care și‑a declarat intenția de reorganizare, ca acesta să nu fi propus ulterior un plan de reorganizare ori ca planul propus de debitor să nu fi fost acceptat și confirmat;

18) la art. 145 alin. (2) lit. d) – pe de o parte, trimiterea trebuie făcută la alin. (3) al art. 84, și nu la alin. (2) al acestui text –, primul fiind cel care reglementează lista actelor și operațiunilor efectuate după deschiderea procedurii insolvenței, iar pe de altă parte, pentru o exprimare corectă, trebuie realizat acordul gramatical al adjectivului „prevăzut” cu substantivul „lista”, iar nu cu sintagma „acte și operațiuni”;

19) la art. 151 alin. (2) – de înlocuit admi­nistratorul judiciar cu lichidatorul judiciar –, întrucât deja este deschisă procedura falimentului, aflându‑ne în etapa măsurilor premergătoare lichidării, astfel că nu mai avem administrator judiciar în procedură;

20) la art. 152 alin. (2) – pe măsura desfășurării inventarierii, lichidatorul judiciar ia în detențiebunurile, devenind depozitarul lor judiciar, în loc de a le lua în posesie –, pentru că nu are elementul intențional animus rem sibi habendi, ci numai animus detinendi, în condițiile în care practicianul în insolvență nu stăpânește bunul pentru sine, ci pentru altul, în baza unui titlu judiciar;

21) art. 162 – care are dublă reglementare cu alin. (2) al art. 163, trebuie eliminat –, ambele texte prevăzând aceeași ipoteză, și anume cum se distribuie sumele obținute prin lichidare, în cazul în care sunt insuficiente pentru acoperirea valorii integrale a creanțelor care au același rang de prioritate (așa‑numita „cotă falimentară”);

22) la art. 166 – trebuie inversați termenii sintagmei „tabel consolidat definitiv de creanțe”, în sensul menționării „tabelului definitiv consolidat de creanțe” –, așa cum, de altfel, este definită noțiunea în cuprinsul art. 5 pct. 68;

23) la art. 169 alin. (4) – în caz de pluralitate, răspunderea persoanelor în cauză este solidară, cu condiția ca apariția stării de insolvență să fie contemporană sau ulterioară (iar nu anterioară) perioadei de timp în care și‑au exercitat mandatul ori în care au deținut poziția în care au contribuit la starea de insolvență –, pentru că în caz contrar nu se poate reține culpa pentru insolvență;

24) la art. 175 alin. (1) teza finală – trimiterea trebuie făcută la alin. (2) al aceluiași text, iar nu la prevederile art. 167 –, pentru că alin. (2) al art. 175 este cel care reglementează condițiile în care se poate închide o procedură de faliment.

În ceea ce privește propunerile de lege ferenda pentru îmbunătățirea legislației în materie de insolvență și de prevenire a insolvenței, considerăm că sunt relevante următoarele:

a) modificarea alin. (1) al art. 3 și, implicit, a art. 38 (2), în sensul că cei care exercită profesii liberale să nu mai fie excluși din domeniul de aplicare a Legii nr. 85/2014, modificată, pentru că în practică au fost cazuri în care forme de organizare a profesiilor liberale au ajuns în încetare de plăți; de asemenea, practica la nivel european este ca profesiile liberale să nu fie excluse de la protecția prin prevederile speciale privind insolvența;

b) modificarea alin. (1) al art. 29 și a art. 30, în sensul că suspendarea de drept a tuturor executărilor silite (nu doar a urmăririlor individuale ale creditorilor semnatari ai concordatului) să aibă loc de la același moment – care ar putea să fie data pronunțării de către judecătorul‑sindic a hotărârii de omologare a concordatului, pentru că pe actuala reglementare, întrucât data comunicării hotărârii diferă de la caz la caz, și efectul suspensiv se produce la momente diferite față de creditori;

c) modificarea art. 57 alin. (6), în sensul reglementării și pentru administratorul judiciar înlocuit a dreptului de a contesta la judecătorul‑sindic, pentru motive de nelegalitate, decizia prevăzută la alin. (2) și (3), în considerarea faptului că accesul la justiție trebuie asigurat pentru toți participanții la procedura insolvenței, numai în aceste condiții fiind respectat art. 21 din Constituție;

d) modificarea alin. (2) al art. 67, în sensul introducerii sancțiunii respingerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței pentru cazul în care debitorul nu anexează cererii pe care o formulează pentru a fi supusă acestei proceduri, fie odată cu cererea de deschidere a procedurii, fie, cel mai târziu, până la termenul de judecată stabilit de judecătorul‑sindic, dovada notificării organului fiscal competent;

e) modificarea art. 84 alin. (2), în sensul reglementării și pentru lichidatorul judiciar a dreptului de a formula o cerere de atragere a răspunderii admi­nistratorului special pentru încălcarea dispozițiilor 87, în caz contrar existând riscul ca după trecerea debitorului în procedura falimentului o astfel de acțiune să nu mai poată fi promovată doar pentru simplul fapt că motivele care atrag răspunderea s‑au descoperit ulterior deschiderii procedurii de faliment;

f) modificarea art. 91, în sensul că bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exercițiul atribuțiilor prevăzute de lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenție, sechestre, de orice fel, iar pentru valorificarea acestora nu este nevoie de încuviințarea organului care a dispus măsura sechestrului, cu menționarea faptului că sumele obținute, cu respectarea ordinii de distribuire prevăzute de Codul insolvenței, vor fi puse la dispoziția organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată penală, după plata onorariului practicianului și a cheltuielilor de procedură; de asemenea, trebuie introdusă o situație de excepție, în sensul că fac excepție de la acest regim bunurile asupra cărora s‑au instituit măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale și/sau confiscării extinse, pentru acele bunuri pentru care există interdicția deținerii și nu pot face parte din circuitul civil conform legii penale; argumentele sunt nu doar cele care privesc durata îndelungată a procedurilor judiciare penale, ci și respectarea dezlegării date de instanța supremă prin Decizia RIL nr. 2/2018[10], precum și considerente ce țin de protejarea interesului public, întrucât nevalorificarea unor bunuri în timp util poate determina o depreciere semnificativă a valorii acestora, iar organele judiciare penale nu pot să avanseze cheltuieli de conservare și administrare;

g) modificarea art. 103, prin introducerea unui alineat nou, pentru ipoteza existenței unui concurs de cauze de preferință, situație în care creanțele trebuie înscrise în tabelul definitiv, în ordinea rangului, în limita valorii de piață a garanției stabilite prin evaluare, urmând ca diferența dintre valoarea nominală a creanței și valoarea de piață a garanției să se înregistreze în tabelul definitiv, fie ca creanță bugetară, fie ca creanță chiro­grafară, după caz, această ipoteză nefiind reglementată și există practică neunitară;

h) modificarea art. 117 alin. (2) lit. b), în sensul majorării termenului, de la 6 luni la 2 ani, pentru perioada în care operațiunile în care prestația debitorului depășește vădit pe cea primită pot fi anulate pe motiv de fraudă în dauna creditorilor;

i) modificarea art. 140, în sensul menționării că impozitul aferent veniturilor din reducerile de datorii, operate prin planul de reorganizare confirmat, se datorează (trebuie plătit de debitor) doar în ipoteza reușitei executării planului de reorga­nizare, pentru că în caz contrar se poate ajunge ca un debitor insolvent să intre în faliment din cauza unei asemenea creanțe bugetare, ceea ce nu mai este de natură să asigure realizarea scopului procedurii insolvenței;

j) de introdus un articol nou în secțiunea dedicată lichidării, în care să se prevadă că bunurile mobile care figurează în evidențele instituțiilor publice ca active ale debitoarei, dar care nu au fost identificate cu ocazia efectuării inventarului, să poată fi radiate din evidențele instituțiilor pe baza cererii lichida­torului judiciar, pentru că în practică sunt proceduri de insol­vență care nu pot fi închise pe motiv că la anumite instituții (direcții fiscale ale primăriilor, spre exemplu) debitorul figurează cu unele bunuri pe care lichidatorul judiciar nu le poate radia întrucât nu deține documente în acest sens, dar, totodată, respectivele bunuri nu au fost identificate cu ocazia inventarierii averii debitorului;

k) modificarea art. 174, în sensul prevederii exprese a fap­tului că închiderea procedurii insolvenței pentru lipsă/insufi­ciență de bunuri nu este condiționată de existența pe rol a unui dosar de atragere a răspunderii patrimoniale în conformitate cu dispozițiile art. 169 din Codul insolvenței, pentru aceste situații aplicându‑se, în mod corespunzător, prevederile art. 173 (2) (în sensul că, după închiderea procedurii insolvenței, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc potrivit prevederilor Titlului II din Lege, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanțe pus la dispoziția sa de către lichidatorul judiciar).

Din cele prezentate mai sus rezultă, în opinia noastră, că se impune îmbunătățirea cadrului legislativ actual care regle­mentează procedurile de prevenire a insolvenței și procedura insolvenței, pentru a diminua, dacă nu chiar a elimina, încer­cările de fraudare a intereselor legitime ale creditorilor și, implicit, a bugetului general consolidat al statului, întrucât, în cele mai multe cazuri, debitorii cărora li se aplică procedura de executare colectivă au sume considerabile de achitat către stat, iar gradul de recuperare a creanțelor (în general) este, din păcate, încă la un nivel mult mai redus decât cel din alte state europene.

NOTE

* Articolul este extras din Revista Phoenix nr. 3/2018.

[1] Legea nr. 85/2014 a fost publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014; după publicare a suferit mai multe modificări, prin Legea nr. 312/2015 privind redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul financiar (M. Of. nr. 920 din 11 decembrie 2015), prin Legea nr. 62/2016 pentru completarea art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență (M. Of. nr. 295 din 19 aprilie 2016) și prin Legea nr. 1/2017 privind eliminarea unor taxe și tarife, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 15 din 6 ianuarie 2017); deși denumirea oficială a acestui act normativ este Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, în practică i se spune Codul insolvenței, motiv pentru care și noi vom folosi această sintagmă; precizăm totuși că nu este vorba de un veritabil cod, pentru cel puțin două motive: a) în cuprinsul noii legi nu este reglementată și insolvența persoanei fizice care nu este profesionist, care formează obiectul Legii nr. 151/2015 (M. Of. nr. 464 din 26 iunie 2015); b) există, în continuare, și alte acte normative care reglementează procedura insolvenței aplicabilă altor entități juridice (a se vedea, spre exemplu, O.U.G. nr. 46/2013 privind criza financiară și insolvența unităților administrativ‑teritoriale, publicată în M. Of. nr. 299 din 24 mai 2013).

[2] Legea nr. 381/2009 a fost publicată în M. Of. nr. 870 din 14 decembrie 2009, după care a suferit mai multe modificări, în prezent fiind abrogată prin art. 344 lit. b) din Legea nr. 85/2014.[3] Legea nr. 85/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, după care a suferit mai multe modificări, în prezent fiind abrogată prin art. 344 lit. a) din Legea nr. 85/2014.

[4] O.U.G. nr. 91/2013 a fost publicată în M. Of. nr. 620 din 4 octombrie 2013, fiind respinsă prin Legea nr. 1/2015, publicată în M. Of. nr. 18 din 9 ianuarie 2015.

[5] A se vedea, în acest sens, Decizia CCR nr. 447 din 29 octombrie 2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013.

[6] Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată inițial în M. Of. nr. 139 din 31 martie 2000, a fost republicată ultima dată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010; potrivit art. 64 alin. (3), „Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial. Fac excepție prevederile din ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prin lege de către Parlament”.

[7] A se vedea, în acest sens, The World Bank – 2011 Principles for Effective Insolvency and Creditor/Debtor Regimes, disponibilă la adresahttp://siteresources.worldbank.org/INTGILD/Resources/ICRPrinciples_Jan2011.pdf.

[8] Pentru detalii, a se vedea Principles Of European Insolvency Law‑1445 wds, disponibilă la adresa http://www.iiiglobal.org/compo nent/jdownloads/finish/39/405.html.

[9] În acest sens, a se vedea UNCITRAL Legislative Guide on Insolvency Law, disponibilă la adresa http://www.uncitral.org/uncitral/en/uncitral_ texts/insolvency/2004Guide.html.

[10] Decizia ICCJ (Complet RIL) nr. 2/2018 a fost publicată în M. Of. nr. 463 din 5 iunie 2018; prin această decizie, instanța supremă a statuat că, raportat la dispozițiile art. 249 C. pr. pen. (art. 163 C. pr. pen. de la 1968) și art. 2345 C. civ., existența unui sechestru asigurător penal asupra imobi­lelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită înce­pută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra acelorași bunuri a devenit opozabil terților anterior înființării măsurii asigurătorii din procesul penal, și nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înființării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra acelorași bunuri.