Efectul Decretului nr. 195/2020 asupra dosarelor, respectiv termenelor specifice procedurilor de insolvență
Autori:
Av. Stan Tîrnoveanu, prim-vicepreședinte UNPIR, Senior Partner Zamfirescu Racoţi Vasile & Partners
Av. Alexandru Iorgulescu, Managing Associate Zamfirescu Racoți Vasile & Partners
1. Precizări introductive
Prin Capitolul V aferent Domeniului justiției din Anexa 1 la Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României sunt prevăzute o serie de măsuri de „primă urgență” dintre care amintim: prorogarea începerii curgerii sau, după caz, suspendarea prescripțiilor și termenelor de decădere „de orice fel” pe toată durata stării de urgență și suspendarea de plin drept, pe durata stării de urgență, a judecării proceselor civile, altele decât „cauzele de urgență deosebită”.
Însă, procedura insolvenței prevăzută de Legea nr. 85/2014 presupune nu numai o componentă judiciară, ci și un anumit regim juridic aplicabil debitorului aflat în stare de insolvență.
În acest sens, amintim că, după deschiderea procedurii insolvenței, atribuțiile judecătorului sindic sunt subsumate controlului de legalitate al activității administratorului judiciar/lichidatorului și tranșării cererilor de natură judiciară aferente procedurii insolvenței.
În schimb, atribuțiile manageriale urmează a fi exercitate de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar (exceptând situația în care dreptul de administrare al debitorului nu este ridicat) sub controlul de oportunitate al creditorilor, prin organele sale (adunarea creditorilor, comitetul creditorilor).
Instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului unui debitor, imprimă și o anumită logică juridică după care se desfășoară activitatea debitorului, în funcție de stadiul procedurii: în perioada de observație debitorul va putea să continue desfășurarea activității curente sub supravegherea sau sub controlul administratorului judiciar (în funcție de ridicarea sau nu a dreptului de administrare a debitorului); în perioada de reorganizare debitorul își va conduce activitatea sub supravegherea administratorului judiciar în conformitate cu planul confirmat; în faliment debitorul, sub conducerea lichidatorului judiciar, va putea desfășura doar activitățile necesare derulării operațiunilor de lichidare.
Pornind de la aceste premise, suspendarea fazei judiciare, respectiv a judecății „dosarului de fond” și/sau a dosarelor asociate pe perioada stării de urgență nu presupune suspendarea, în sine, a măsurii de instituire a procedurii de insolvență dispusă anterior și nici a regimului juridic aplicabil debitorului respectiv aflat în stare de insolvență (deci nu echivalează cu suspendarea măsurii insolvenței dispuse asupra debitorului).
2. Discuții privind cereri formulate în baza Legii nr. 85/2014 care s-ar putea încadra în categoria de excepție a „urgenței deosebite”
Decretul nr. 195/2020 nu definește cauzele „de urgență deosebită” în legătură cu care activitatea de judecată continuă și în perioada stării de urgență, prevăzând însă că „lista acestor cauze se stabilește de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru cauzele de competența acesteia și, respectiv, de colegiile de conducere ale curților de apel pentru cauzele de competența lor și pentru cauzele de competența instanțelor care funcționează în circumscripția lor teritorială, putând fi, după împrejurări, actualizată”.
Prin urmare, nu este exclus să existe interpretări diferite asupra caracterului de urgență deosebită a unor categorii de cereri, cel puțin într-o primă fază.
Amintim că, un deziderat al procedurii insolvenței instituite de Legea nr. 85/2014 îl reprezintă efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevăzute de această lege, astfel că pentru multe dintre măsurile și actele procedurale aferente (inclusiv căile de atac) sunt prevăzute termene speciale, mai scurte, față de cele de drept comun. În aceste condiții, se impune a decela care dintre cererile de natură judiciară derivate din procedura insolvenței, dincolo de urgența specifică, impun o urgență „deosebită” și a căror suspendare „ar fi de natură să cauzeze reclamantului o pagubă iminentă, însemnată și care nu s-ar putea repara ori a cărei reparare ar fi dificilă în viitor” (art. 2 alin. 1 lit. a) din Hotărârea nr. 257/17.03.2020 a Consiliului Superior al Magistraturii, Secția pentru Judecători).
Or, exigența urgenței „deosebite” pentru soluționare, apreciem că ar trebui verificată, în primul rând, printre cauzele care vizează măsuri provizorii, precum: cererea prevăzută de art. 66 alin. 11 din Legea nr. 85/2014 de suspendare provizorie a oricăror proceduri de executare silită a bunurilor debitorului până la pronunțarea hotărârii asupra cererii de deschidere a procedurii (care se soluționează, fără citare); suspendarea unei/unor măsuri punctuale a practicianului în insolvență (în condițiile în care activitatea sa nu este suspendată); cererea creditorului de pronunțare a unei ordonanțe președințiale prin care să se dispună măsuri vremelnice, în scopul suspendării operațiunilor de înstrăinare a unor bunuri sau drepturi patrimoniale importante din averea debitorului, până la soluționarea cererii de deschidere a procedurii.
De asemenea, ar putea fi ridicate în discuție și cererile de suspendare a hotărârilor judecătorului sindic prevăzute de art. 43 alin. 5 din Legea nr. 85/2014 până la soluționarea apelului.
Menționăm că, problema suspendării urmăririlor individuale în temeiul art. 66 alin. 11 din Legea nr. 85/2014, nu este lipsită de relevanță, de vreme ce potrivit Decretului nr. 195/2020 activitatea de executare silită continuă atunci când este posibilă respectarea regulilor de disciplină sanitară.
Sub acest aspect, menționăm că, de exemplu, prin Hotărârea nr. 24 din 19 martie 2020 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Cluj, în lista cauzelor de urgență deosebită, pentru tribunale, sunt incluse cererile de suspendare provizorie a oricăror proceduri de executare silită în condițiile art. 66 alin. 11 din Legea nr. 85/2014. Este posibil ca rațiunea trecerii pe lista cauzelor de urgență deosebită a cererilor de suspendare provizorie să rezide și din procedura de soluționare a acestora „în camera de consiliu fără citarea părtilor”, deci o procedură care nu presupune prezența părților, fiind în corelație cu măsurile speciale dispuse de instituirea stării de urgență.
În fine, apreciem că, în context, o atenție deosebită, o poate prezenta și cererea debitorului de deschidere a procedurii, procedură ce poate avea ca efect redresarea debitorului ca urmare a implementării unui plan de reorganizare viabil sub supravegherea unui practician în insolvență și restructurări. De altminteri, cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulată de debitorul insolvent sau aflat în stare de insolvență iminentă, se soluționează potrivit alin. 10 al articolului menționat „de urgență, în termen de 10 zile, în camera de consiliu, fără citarea părților”.
Rămâne însă de văzut care va fi practica în legătură cu încadrarea cererilor în lista cauzelor urgente care, nu este exclus , să difere, cel puțin într-o primă etapă, de la o curte de apel la alta.
3. Impactul asupra unor termene din procedura insolvenței
Amintim că procedura insolvenței reglementată de Legea nr. 85/2014 prevede o serie de termene atât în legătură cu declanșarea procedurii, cât și pentru derularea acesteia.
3.1. Termenele de decădere
Or, art. 41 din Anexa Decretului nr. 195/2020 prevede de o manieră generală că pe durata stării de urgență nu încep să curgă, iar dacă au început să curgă se suspendă prescripțiile și termenele de decădere „de orice fel”.
În privința termenelor de exercitare a căilor de atac pentru cauzele care nu îndeplinesc condiția urgenței și care se aflau în curs la data instituirii stării de urgență, prevederi speciale din Decretul 195/2020 prevăd întreruperea acestora, urmând să curgă noi termene, de aceeași durată, de la data încetării stării de urgență.
Prin urmare, delimitarea clară a cauzelor de urgență „deosebită” justifică relevanță și din perspectiva lămuririi modului de curgere a termenului de exercitare a căii de atac.
Amintim că, la nivel teoretic, instituția decăderii este reglementată atât de dreptul civil substanțial (art. 2545-2550C.civ.), ca o sancțiune pentru neexercitarea unui drept subiectiv/săvârșirea unor acte unilaterale înăuntrul termenului stabilit, dar și de dreptul procesual civil (art. 185 C.proc.civ.), ca o sancțiune pentru neexercitarea unui drept procesual într-un anumit termen imperativ.
În acest context semnalăm distincția pe care o operează și art. 185 C.proc.civ. între termenele imperative în interiorul cărora trebuie exercitat un drept procesual (a căror nerespectare atrage decăderea) și termenele prohibitive care opresc îndeplinirea unui act de procedură înaintea împlinirii termenului (a căror nerespectare atrage nulitatea relativă). Deci decăderea nu vizează termenele prohibitive (care interzic efectuarea actului).
Având în vedere aceste distincții, de vreme ce termenele imperative pentru exercitarea unor căi de atac într-un termen determinat sunt stabilite în legătură cu un drept al părților și pentru părțile din proces (acestea din urmă ajungând să fie sancționate cu decăderea în caz de neîncadrare în termenul legal), s-ar putea aprecia că părțile beneficiare ale întreruperii/suspendării termenului, ar avea posibilitatea să nu se prevaleze de respectiva cauză de întrerupere/suspendare și să îndeplinească actul de procedură și în perioada respectivă (în concret, exercitarea căii de atac, mai ales atunci când ar putea subzista discuții asupra regimului cauzei, ca fiind urgentă în mod deosebit sau nu).
Dintre termenele de decădere, de ordin procedural, prevăzute de Legea nr. 85/2014 care ar putea fi vizate de întrerupere/suspendare amintim, de exemplu, termenul de 7 zile de la publicarea în Buletinul procedurilor de insolvență pentru contestația împotriva tabelului preliminar de creanțe.
3.2. Termenele de prescripție
Prorogarea începerii /suspendarea curgerii termenului de prescripție va avea incidență asupra termenelor de prescripție speciale prevăzute de Legea nr. 85/2014 pentru acțiuni precum acțiunile în anularea actelor frauduloase (art. 117 din Legea nr. 85/2014), acțiunea în atragerea răspunderii organelor de conducere (art. 169 și urm. din Legea nr. 85/2014), dar va avea relevanță și în contextul unor eventuale acțiuni formulate de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar pentru recuperarea creanțelor debitorului.
3.3. Termenele relative, de recomandare
Termenele de recomandare nu intră sub incidența prevederilor art. 41 din Decret, astfel încât, în privința acestora, nu va opera o prorogare a începerii/suspendarea curgerii termenului. Deși, nerespectarea termenelor de recomandare nu atrage sancțiuni procedurale, ea poate atrage sancțiuni disciplinare ori antrenarea răspunderii patrimoniale pentru participantul la procedură obligat să îndeplinească actul, să ia măsura (în ipoteza în care nu ar fi incidentă vreo cauză exoneratoare de răspundere).
Între termenele de recomandare se pot evidenția: termenul de maxim 10 zile de convocare Adunării generale a acționarilor, asociaților sau membrilor persoanei juridice prevăzut de art. 53 alin. (1) din lege, termenul de 20-30 zile de la publicarea anunțului în care trebuie să se țină ședința adunării în care se va exprima votul asupra planului de reorganizare, prevăzut de art.137 alin. (2) din lege.
Tot în aceeași categorie a termenelor care nu atrag incidența sancțiunii prescripției extinctive ori a decăderii se pot înscrie și termenele acordate practicianului în insolvență pentru întocmirea rapoartelor potrivit art. 92 alin. 1 și art. 97 alin.1 din lege, ori pentru realizarea procedurii de inventariere a bunurilor din averea debitoarei prevăzut la art. 101 alin. (1) din lege.
4. Activitatea economică a debitoarei
În principiu, fie că vorbim de activitatea curentă aferentă perioadei de observație ori de reorganizare, care oricum sunt marcate de principiul business as usual, fie că vorbim de activitatea de lichidare, acestea nu intră sub incidența prevederilor art. 41-42 din Decret. În esență activitatea curentă nu este marcată de termene procedurale, ci de decizii manageriale ale organelor care aplică procedura.
Pe perioada stării de urgență vor putea fi luate în continuare (fiind chiar recomandat) deciziile manageriale pe baza principiului oportunității (mai ales atunci când debitorul se află în perioada de observație sau reorganizare), inclusiv cele care, în concret, raportat la fiecare caz în parte, se vor dovedi necesare în această perioadă și pentru a căror confirmare se impune convocarea forurilor în care sunt organizați creditorii (cu facilitarea posibilității exprimării de către creditori a punctului de vedere prin corespondență și, bineînțeles, cu respectarea tuturor regulilor sanitare impuse de autorități în această perioadă).
Având în vedere condițiile care au impus starea de urgență, apreciem că dreptul de convocare al adunării creditorilor trebuie exercitat prin raportare la necesitățile efective ale derulării procedurii din această perioadă și cu bună-credință, iar nu pentru evitarea exercitării dreptului de vot al unor creditori. De altfel, creditorii care în mod justificat nu își vor putea exprima votul, vor fi în drept să conteste hotărârea menționată după încetarea stării de urgență (operând suspendarea decăderii din termenul de declarare a căii de atac împotriva hotărârii adunării creditorilor respective; cu ocazia contestației nu excludem posibilitatea invocării unor aspecte ce țin de drepturile sale de vot și influența votului său supra deciziei luate).
Practic, capitolul V „Domeniul Justiției” nu impietează asupra derulării activității economice a debitorului aflat în procedură, fiind de altfel recomandat ca aceasta să continue pentru evitarea deteriorării situației debitorului și gajului creditorilor, bineînțeles cu respectarea tuturor celorlalte restricții impuse prin actele de comandament generale cum sunt, spre exemplu, respectarea regulilor de disciplină sanitară, evitarea contactului direct între persoane etc. ori specifice ramurii/domeniului în care activează debitorul.
Recomandarea noastră pentru persoanele care conduc sau supraveghează activitatea debitorului este ca, în perioada stării de urgență, măsurile luate să respecte drepturile terților participanți la procedură, din moment ce aceștia vor deveni beneficiari ai Decretului 195/2020 în exercitarea drepturilor de a contesta conferite de Legea 85/2014. În concret, în cazul unei măsuri luate de practicianul în insolvență, termenul de contestare de 7 zile prevăzut la art. 59 alin. (6) fiind unul de decădere, acesta va beneficia de prorogarea începerii ori de suspendarea curgerii. De aceleași regim considerăm că va beneficia și termenul de 5 zile contestare a hotărârii Adunării Creditorilor prevăzut la 48 alin. (8) din lege.
5. Imposibilitatea desfășurării activității de către practicianul în insolvență
Conform art. 40 din Legea 85/2014, administratorul judiciar/lichidatorul este organ care aplică procedura, fiind de altfel, sigurul organ care poate avea o natură unipersonală. În caz de imposibilitate de facto a practicianului în insolvență de a-și îndeplini atribuțiile, aceasta nu ar trebui în mod rezonabil să afecteze continuarea activității debitoarei ori drepturile altor participanți la procedură și nici să pericliteze șansele de reorganizare.
Considerăm că având în vedere prevederile art. 41 din OUG 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență, aceștia sunt în măsură să identifice modalități de cooperare ori colaborare în cadrul formelor de exercitare a profesiei. De remarcat că prevederile art. 41 alin. 4 din OUG prevăd o sferă de atribuții exclusive ale practicianului în insolvență, astfel că acestea nu vor putea fi delegate, realizate prin reprezentanți care nu dețin această calitate. Reprezentarea judiciară, în măsura in care aceasta se va impune trebuie interpretată în corelație cu prevederile Legii 51/1995. De asemenea și în această ipoteză este recomandabilă evitarea conflictului de interese.
