Analiza unor criterii de stabilire a compatibilităţii dintre insolvenţă şi procedura civilă (Partea I)

Autor: Dr. Andreea Deli Diaconescu

1. Aspecte introductive

Pe lângă a fi un instrument juridic destinat salvării unor debitori aflați în dificultate, insolvența este tărâmul unde dreptul se intersectează cel mai puternic cu fenomenul economic.

Cazurile complicate de insolvență necesită de multe ori soluții care, pe lângă o construcție juridică sustenabilă, trebuie să beneficieze și de mecanisme economice viabile. Fără o justă corelație între cele două elemente, analiza juridică singulară poate da naștere la soluții de tip hibrid, adică fără finalitate practică. În caz contrar, astfel cum remarca M. Djuvara[1], am asista la „o revoltă a faptelor în contra legii”, pentru că legea în sine nu ar mai avea aplicabilitate în ordinea de drept.

Pentru a avea rolul de a regla și a corecta eficient meca­nismele economice aflate în dificultate, legislația în materia prevenției insolvenței sau a insolvenței trebuie să aibă un important grad de predictibilitate și să fie cantonată în realitățile concrete.

Norma de drept care reglementează soluția de compati­bilitate dintre procedura insolvențeiși procedura civilă de drept comun este cuprinsă în dispozițiile art. 342 alin. (1) din Codul insolvenței: „Dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului civil”.

Aceste dispoziții reprezintă o normă de trimitere, incom­pletă potrivit teoriei generale a dreptului, care, față de dificultatea identificării în practică a acestei compatibilități, creează o anumită „zonă de incertitudine” a dreptului.

Există în mod cert un „domeniu de interferență” dintre proce­dura insolvenței și procedura civilă, dând naștere la două perspective:

a) aplicarea procedurii civile în materia insolvenței, incorect determinată, afectează caracteristicile esențiale ale procedurii insolvenței, putând conduce chiar la lipsirea de efecte a normei juridice de drept material;

b) lipsa unor norme completive procedurale în materia insolvenței poate genera un vid în funcționarea normei avută în vedere, ceea ce conduce, din nou, la o lipsă de finalitate în construcția raționamentului juridic.

Privită ca fenomen dinamic, interacțiunea insolvenței cu dreptul comun reprezintă o alterație justificată a principiilor directoare ale celui din urmă.

Caracterul justificat al unei astfel de alterații se explică prin specificul materiei insolvenței. În sine, insolvențași‑a dobândit o structură defi­nitorie, bazată pe propriile sale raționamente și speci­ficități, astfel încât a dobândit vocația acestei alterații asupra dreptului comun, vocație care poate fi definită ca „drepturi câștigate insolvenței”. De lege lata, insolvența este con­ceptualizată prin propriile sale principii, iar acestea, departe de a o limita, îi definesc chiar rațiunea de a fi.

Interacțiunea cu normele dreptului comun se face conform următoarelor reguli:

(i) dacă interpretul normei identifică o normă de drept procesual expresă în materia insol­venței, trimiterea spre analiza de compatibilitate a dreptului comun devine inutilă;

(ii) în lipsa unei astfel de norme exprese și în ipoteza necesității de completare cu normele dreptului (în sensul insuficienței în aplicarea normei de drept substanțial), norma de trimitere permite și necesită chiar analiza de com­patibilitate.

Tocmai pentru această a doua ipoteză este nece­sară identificarea unor criterii de compatibilitate, gân­dite din perspectiva transpunerii specificului normelor în insol­vență față de problema de drept analizată.

2. Prezentarea criteriilor de verificare a compa­tibilității

a) Criteriul prevalenței economice

Acest prim criteriu ar putea fi cu ușurință calificat ca fiind un principiu în sine, adică un fundament în structurarea oricăror criterii de compatibilitate. Justificarea acestei califi­cări se bazează pe faptul că percepția dominantă a legislației privind insolvența este și trebuie să fie aceea de protejare a creditului, ca o viziune echilibrată de natură a guverna întreaga materie, un fel de „artă a binelui și a echității în insolvență”[2].

De aici putem argumenta ideea existenței unei singula­rități în insolvență: conceptul tradițional al concursului trebuie gândit ca o „artă a binelui și a echității pentru toți participanții la insolvență”. O astfel de singularitate transpare și din expunerea de motive a Ghidului Legislativ UNCITRAL în materia insolvenței, destinat a fi un instrument util pentru „a se ajunge la un echilibru între necesitățile reme­dierii difi­cultăților financiare ale debitorului, cât de repede și eficient este posibil, și interesele diferiților parti­cipanți direct afectați de această dificultate, principalii cre­ditori și alte părți care dețin o componentă a afacerii debito­rului, precum și cu interesele publice implicate[3]”.

În lipsa conștientizării și acceptării acestei viziuni, ma­te­ria insolvenței nu‑și mai poate atinge scopul, devenind aridă și pierzându‑și autenticitatea.

Un exemplu elocvent pentru demonstrarea aplicabilității acestui criteriu îl constituie modalitatea de interpretare, în concurs, între normele procedurale aferente materiei achizi­țiilor publice și cele ale insolvenței, pentru a determina dacă un debitor aflat în insolvență poate sau nu participa la o procedură de achiziție publică:

1. Textul reglementat de dispozițiile art. 167 alin. (2) din Legea nr. 98/2016 reprezintă o normă de excepție, pentru că regula este dată de art. 167 alin. (1) lit. b): „Autoritatea contractantă exclude din procedura de atribuire a contractului de achiziție publică/acordului‑cadru orice operator economic care se află în oricare dintre următoarele situații: […] se află în procedura insolvenței sau în lichidare, în supraveghere judiciară sau în încetarea activității”.

În schimb, Codul insolvenței stabilește, ca teh­nică de reglementare, situația permisiunii participării debitorului aflat într‑o procedură de insolvență ca regulă, iar nu ca excepție – art. 77 alin. (6): „Debi­torul aflat în procedura insolvenței nu poate fi împiedicat să participe la licitații publice pentru motivul deschiderii procedurii”.

De aici rezultă o primă și importantă necorelare la nivelul rațiunii legiuitorului (ratiolegis), în ambele reglementări. Legislația insolvenței consideră esențial ca debitorul să poată participa la licitații publice, inclusiv în cele privind achiziții publice. Mai mult decât atât, introduce o abrogare expresă indirectă a actelor normative care ar statua în sens contrar. Or, rațiunea unei astfel de permisiuni în accesarea unor contracte pe calea licitațiilor publice rezidă în necesitatea de a privi debitorul aflat într‑o dificultate finan­ciară recunoscută ca pe un participant activ la circuitul econo­mic, în caz contrar situația fiind una de blocaj, cu denaturarea scopului reglementării. La nivelul dreptului substanțial (mate­rial) civil, legislația insolvenței recunoaște capacitatea de folosință deplină[4] a debitorului aflat în insolvență și care traversează această perioadă de observație, prin recunoașterea unei vocații generale de a avea drepturi și obligații civile.

Din contră, legislația achizițiilor publice tratează debitorul aflat în procedură de insolvență ca un subiect exclus, de plano, de la vocația accesării unor astfel de proceduri publice, permițând în condiții restrictive și cu caracter de excepție o astfel de participare.

Argumentăm sesizarea acestei neconcordanțe și prin rapor­tare la dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative[5], care stabilesc interdicția promovării paralelismelor în reglementare: „În procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări […] în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere. În cazul existenței unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice”.

2. Se observă o necorelare și la nivelul conceptelor utili­zate în ambele legiferări.

Dispozițiile art. 167 alin. (2) din Legea nr. 98/2016 sta­bilesc noțiunea de „fază de observație”,respectiv„fază de reorganizare”, în timp ce Codul insolvenței stabilește, la nivel de definiții, noțiunile de „perioadă de observație” (art. 5 pct. 42), respectiv „reorganizare judiciară” (art. 5 pct. 54).

De asemenea, norma în discuție stabilește obligația debi­to­rului de a fi adoptat măsurile necesare pentru a întocmi un plan de reorganizare fezabil, ce permite continuarea, de o manieră sustenabilă, a activității curente,în timp de Codul insolvenței dă posibilitatea și creditorilor de a depune și aproba un astfel de plan de reorganizare.Relevant pentru prezenta analiză este și faptul că fraza finală a art. 167 alin. (2) din Legea nr. 98/2016 nu are un corespondent în textele Directivei 2014/24/UE, acesta fiind practic modul în care legiuitorul român a încercat să identifice instituțiile juridice corespondente în dreptul intern, însă a utilizat termeni juridici improprii, care nu relevă un astfel de corespondent.

Rezultă, astfel, că acest art. 167 alin. (2) din Legea nr. 98/2016 stabilește obligații inexistente în Codul insol­venței, întrucât în perioada de observație debitorul nu întoc­mește niciun un plan de reorganizare, având doar obligația, dacă procedura s‑a deschis la cererea sa, ca în cadrul actelor introductive de instanță, alături de cererea principală, să depună, conform art. 67 alin. (1) lit. h), „o descriere sumară a modalităților pe care le are în vedere pentru reorganizarea activității”. Nu în ultimul rând, sesizăm o discrepanță severă între ipotezele de calificare a actelor juridice relevante, în ambele legislații, și anume cea a achizițiilor publice, care solicită ca planul de reorganizare să fie „fezabil” și să fie „întocmit în faza de observație”, raportat la Codul insolvenței, care prevede ca planul de reorganizare să fie „viabil” [art. 139 alin. (1) lit. f)], acesta fiind întocmit abia la finalul perioadei de observație, având semnificația chiar a finalizării acestei perioade.

3. Se ridică și problema prevalenței abrogărilor exprese indirecte reciproce, pe care cele două legislații le regle­mentează. Problema are rezolvări diferite, după cum consi­derăm că cele două legislații se află pe aceeași treaptă sau nu.

Astfel, într‑o primă interpretare, dacă admitem că atât Codul insolvenței, cât și Legea nr. 98/2016 au aceeași forță juridică, fiind egale în ierarhia juridică, atunci norma ulterioară prevalează, inclusiv la nivelul normei de abrogare (lex posterior derogat priori). În această situație, Legea nr. 98/2016 ar fi abrogat toate dispozițiile contrare din Codul insolvenței, adică debitorul ar fi obligat, în perioada de observație, să fi depus deja un plan de reorganizare, acesta să fi fost calificat ca fiind fezabil etc.

Teoria generală a dreptului[6] a dezvoltat acest principiu al lex posterior derogat priori: „Dat fiind că organul care sta­bilește normele – de exemplu monarhul sau Parlamentul – este în mod normal împuternicit să stabilească norme modificabile și deci anulabile, principiul lex posterior derogat priori poate fi presupus ca fiind inclus în împuternicire”.

Într‑o a doua interpretare, plecăm de la premisa că cele două acte normative nu reglementează, de pe poziții de ega­litate, aceeași materie specifică, adică au un obiect de reglementare diferit. Astfel încât Codul insolvenței regle­mentează, ca lege specială, totalitatea raporturilor juridice și economice în care se situează un debitor aflat în stare de dificultate financiară, iar Legea nr. 98/2016 reglementează, ca lege specială, totalitatea raporturilor juridice și economice în care intră subiectele de drept care accesează procedura achi­zițiilor publice. Într‑o asemenea abordare, problema în discuție se simplifică, întrucât admitem că Legea nr. 98/2016 este lege specială, adică normă primară, numai în privința modalității de reglementare a procedurilor de achiziție publică, însă acolo unde această lege interferează materia in­sol­venței, care, la rândul său, este reglementată de legea sa spe­cială, se aplică în mod prevalent normele acesteia din urmă.

Și este logic să fie astfel, întrucât în prezentarea cons­truc­ției în trepte a ordinii de drept nu este admisă o dublă lege specială, în aceeași materie[7]: „Între o normă de pe o treaptă superioară și o normă de pe o treaptă inferioară, adică între o normă care stabilește producerea unei alteia și această cealaltă normă, nu poate exista un conflict, deoarece norma de pe treapta inferioară își are motivul de valabilitate în norma de pe treapta superioară. Dacă o normă de pe o treaptă inferioară este considerată valabilă, trebuie considerată ca fiind con­formă unei norme de pe o treaptă superioară”.

În opinia noastră, această din urmă interpretare este cea corectă: cele două legislații reprezintă, fiecare în parte, o normă specială doar în ceea ce privește specificul obiec­tului său de reglementare. Acolo unde, incidental, genera­litatea raporturilor de drept reglementate conduce spre o anumită specificitate, cum este, în cazul de față, raportul creat cu un debitor supus procedurii de insolvență, legea în discuție încetează a mai fi „specială”, acest rol fiind preluat de regle­mentarea aplicabilă, la nivel general, tuturor subiectelor de drept aflate în stare de insolvență.

Analizând consecvent, rezultă astfel că o lege poate fi „spe­cială” doar față de un anumit domeniu, iar acolo unde acest domeniu identifică o nouă „specificitate” a materiei ana­lizate, ca materie primară ordinii juridice, devine lege „generală”.

4. Analizând textele corespunzătoare ale Directivei în varianta limbii engleze, rezultă câteva diferențe semnificative, provenind din traducerea sa în limba română:

‑ astfel, textul în limba engleză „where the economic operator is the subject of winding‑up proceedings” nu corespunde cu traducerea sa în limba română, întrucât „winding‑up procedure” nu are sensul general de „lichidare”, care, în enumerarea dată, tinde a acoperi toate etapele aferente procedurii generale de insolvență. Conform Black’s Law Dictionary[8], „winding‑up procedure” reprezintă „acea procedură de închidere a conturilor contabile și de lichidare a activelor unei asocieri sau ale unei companii, în scopul distribuțiilorși a dizolvării”;

‑ de asemenea, corespondentul conceptului juridic „where its assets are being administered by a liquidator or by the court” (în română: „când activele sunt administrate de un lichidator sau de instanță”) nu este acela de „administrare judiciară” din Codul insolvenței, pentru că procedura admi­nistrării judiciare în dreptul intern nu presupune, ca regulă, ridicarea dreptului de administrare;

‑ în același sens, se observă că enumerarea din limba engleză „where it is in an arrangement with creditors, whereits business activities are suspended” nu poate fi tradusă prin echivalentul „concordatului preventiv”, pentru că sensul corect al enumerării tinde la includerea acelor situații în care debitorul, în realitate, nu mai deține un drept de dispoziție asupra activelor și a afacerii sale, ceea ce nu este cazul procedurii de concordat preventiv.

 

Cu alte cuvinte, analizând în concret diferențele traducerii în limba română față de versiunea în limba engleză a art. 57 alin. (4) din Directivă, rezultă că identificarea instituțiilor juridice echivalente în dreptul național nu a fost realizată corect, la nivelul instituțiilor juridice corespondente, or, tocmai în acest sens este textul final al acestui articol, și anume „orice situație similară rezultată din aplicarea unei pro­ceduri reglementată de legea națională”.

În final, considerăm că stabilirea interdicției, prin dispo­ziția acestui art. 57 alin. (4) din Directivă, se referă la ipoteze juridice în care debitorul nu mai deține un drept de admi­nistrare asupra afacerii sale (este „desesizat”), fie ca urmare a aplicării unei dizolvări judiciare, fie prin efectul ridicării dreptului de administrare, astfel încât, în mod just, debitorul nu mai are o capacitate de folosință proprie pentru a intra în noi raporturi juridice economice, cum este o participare la licitație în scopul unei achiziții publice.

Concluzionând față de toate argumentele pre­zentate mai sus, considerăm că Legea nr. 98/2016 este aplicabilă unui debitor aflat în insolvență, dar dispozițiile relevante care califică „capabilitatea debitorului de a executa contractul de achiziție publică/acordul-cadru” trebuie să fie cele ale Codului insolvenței, care reglementează la nivel de detaliu calificările economice și subiectele active ale unor astfel de calificări, în raport de un debitor supus acestei proceduri:

‑ această interpretare este în concordanță cu textele relevante ale Directivei 2014/24/UE, care, în două rânduri, trimite la obligația statelor mem­bre de a identifica regle­mentarea națională cores­pondentă și de a o aplica în mod direct: „orice altă situație similară care rezultă în urma unei pro­ceduri de aceeași natură prevăzute de legislația și regle­mentările naționale”, „ținând cont de nor­mele naționale apli­cabile și de măsurile privind con­ti­nuarea activității în cazul situațiilormențio­nate la litera (b)”;

‑ ne aflăm, astfel, într‑o situație în care revine în sarcina judecătorului național să stabilească interpretarea normei interne în conformitate cu directiva inci­dentă cauzei, putând chiar aplica efectul direct al art. 57 alin. (4) al Directivei 2014/24/UE, conform jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, și anume Hotărârea Maribel Dominguez c. Centre informatique du Centre Ouest Atlantique, C‑282/10[9]. În această cauză, Curtea a stabilit că rolul instanței naționale este de a identifica o interpretare a normei interne în con­formitate cu textul relevant al directivei: „revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, luând în considerare ansamblul dreptului intern, în special articolul […], și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a articolului 7 din Directiva 2003/88 și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta, dacă poate ajunge la o inter­pretare a acestui drept […] în cazul în care o astfel de inter­pretare nu este posibilă, revine instanțeinaționale sarcina de a verifica dacă […] efectul direct al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 poate fi invocat […][10]”.

Considerăm că, în esență, criteriul economic în funcție de care oricare subiect de drept implicat în circuitul juridic al achizițiilor publice este considerat ca având vocație concretă de participare este stabilit de Codul insolvenței, datorită specificitățiișiunicității materiei reglementate de acesta din urmă.

Profesorul I. Turcu[11] sublinia recent modalitatea în care impactul economic al unui debitor aflat în stare de insolvență reprezintă esența de a fi a dreptului insolvenței: „Dreptul insol­­venței este impregnat de concepția economică[…], făurindu‑și un corp coerent de norme adaptate intereselor întreprinderii insolvente. (s.n., A.D.)”.

b) Criteriul intensității legăturii cu materia insolvenței

Ideea apelării la un astfel de criteriu pentru încercarea de a soluționa problema de compatibilitate pornește de la opera lui Charles Aubryși a lui Charles Rau, conținută de Cours de droit civil français[12], pe care Philippe Malaurie îl consideră ca fiind „un sistem unde clasificările și expunerea se bazau pe o teorie aproape științifică: toate regulile decurgeau (aproape matematic) dintr‑un principiu general”[13].

Cu alte cuvinte, orice interpretare, studiu, ana­logie trebuie să plece de la un principiu fundamen­tal, pentru că intensitatea acestuia acaparează, în gândirea juridică care se formează, aplicarea ori­cărui raționament deductiv, pe care îl califică auto­mat ca fiind unul subsecvent.

În teoria generală a dreptului, doctrina juridică[14] a iden­tificat acest criteriu atunci când a apreciat asupra lipsei de identitate între valabilitatea și eficacitatea normei juridice: „Normele unei ordini de drept pozitive sunt valabile fiindcă norma de bază care constituie regula fundamentală a pro­ducerii lor este considerată valabilă, nu fiindcă ele sunt vala­bile; însă ele sunt valabile doar dacă, deci doar atât timp cât această ordine de drept este valabilă. […] O ordine de drept nu‑și pierde însă valabilitatea prin aceea că o normă de drept indivi­duală își pierde eficacitatea, adică nu este aplicată deloc sau nu este aplicată în cazuri individuale. O ordine de drept este considerată valabilă dacă normele ei sunt eficace în linii mari, deci dacă sunt urmate și aplicate”.

Cu alte cuvinte, norma fundamentală, adică legislația mate­riei insolvenței, atrage în sfera sa de reglementare și alte norme de drept pe care, deși ar putea fi considerate fundamen­tale în materia în care au fost edictate, intensitatea legăturii cu procedura de insolvențăle aplanează sau chiar le neutra­lizează.

De asemenea, aplicarea acestui criteriu a fost utilizată și de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea SCT Industri AB i likvidation c. Alpenblume AB, C‑111/08[15], în care s‑a analizat prevalența dintre regulile aplicabile unei cesiuni de părți sociale, în sfera dreptului comun, respectiv în sfera dreptului insolvenței. Scopul analizei era identificarea normei de drept a Uniunii Europene aplicabile unei cesiuni de părți sociale în insolvență, pentru identificarea valabilității sau, după caz, a nevalabilității unei astfel de operațiuni.

Astfel, Curtea a statuat în sensul aprecierii unei adevărate „intensități a legăturii cu procedura insolvenței”, de urmă­toarea manieră: „acțiunea soluționată derivă în mod direct dintr‑o procedură de insolvențăși se află în strânsă legătură cu aceasta. Pe de o parte, legătura dintre acțiunea în justițieși procedura de insolvență apare ca fiind deosebit de strânsă (s.n., A.D.) în măsura în care litigiul privește exclusiv pro­prietatea asupra părților sociale care au fost cedate, în cadrul unei proceduri de insolvență, de către un lichidator în temeiul unor dispoziții, precum cele edictate de legea statului membru B privind procedurile colective, care derogă de la normele generale de drept civil și în special de la cele privind dreptul de proprietate. Astfel, cesiunea părților sociale șiacțiunea în revendicare căreia i‑a dat naștere reprezintă consecința directă și care nu poate fi disociată de exercitarea de către lichidator, subiect de drept care nu intervine decât ca urmare a deschiderii unei proceduri colective, a unei prerogative care rezultă în mod specific din dispozițiile de drept național care reglementează procedurile colective (s.n., A.D.). Pe de altă parte, conținutul și domeniul de aplicare ale deciziei prin care s‑a constatat nulitatea cesiunii în cauză sunt intim legate de desfășurarea procedurii de faliment, din moment ce motivul nulității cesiunii se referă în mod specific și exclusiv la întinderea competențelor lichidatorului menționat în cadrul unei proceduri de faliment (s.n., A.D.)”.

Cazul pe care urmează să‑l analizăm în continuare are în vedere existența unui creditor care, pe lângă alte tipuri de garanții, dețineși o ipotecă mobiliară în privințaacțiunilor debi­to­rului său, debitor aflat în procedura insolvenței. Pentru a controla această procedură, în special modalitatea de restructu­rare a debitorului, acest creditor dorește să impună o conversie a creanței sale în acțiuni, printr‑o executare silită individuală, în cadrul procedurii de drept comun, preluând astfel decizia societară. Ulterior, va putea formula un plan de reorganizare, în locul și pe seama debitorului insolvent, a cărui voință juridică o va exprima. Debitorul se află procedură de observație, cu vocația reorganizării, formulând o intenție de reorganizare, cu respectarea dispozițiilor art. 67 alin. (1) lit. g) din Codul insolvenței.

Problema de drept care se ridică este dacă executarea silită a acțiunilor debitorului poate fi continuată sau, după caz, declanșată ulterior momentului deschiderii procedurii de insolvență.

La o primă analiză, lucrurile ar putea părea simple: de esența suspendării acțiunilor judiciare nominalizate în cadrul art. 75 alin. (1) din Codul insolvenței este apartenența drep­tului la patrimoniul debitorului:„De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extra­ju­diciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului.” Or, participațiile socie­tare, fie acestea părți sociale sau acțiuni, nu aparținsocietății debitoare, ci asociaților/acționarilor. Raportat la această direcție de analiză, rezultă să dispozițiile privind această suspendare ope legis nu sunt incidente cauzei.

Cu toate acestea, în materia insolvenței, preluarea parti­cipațiilor societare este permisă doar în cadrul unui plan de reorganizare, conform art. 133 alin. (5) lit. I și alin. (6). Deși prin referință la operațiunea cesiunii voluntare, în același sens s‑a pronunțat, ca finalitate a raționamentului juridic, și Înalta Curte de CasațieșiJustiție, în cadrul deciziei nr. 4386 din 5 decembrie 2012: „Potrivit art. 95 alin. (1) lit. i) din Legea 85/2006, orice modificare a actelor constitutive ale societății trebuie să se facă în condițiile legii, iar prima condiție este să fie cuprinsă în planul de reorganizare al societății supuse procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006”. Executarea silită demarată și continuată de creditorul ipotecar asupra acțiunilor societare tinde la o astfel de modificare a structurii actuale a participațiilor societare ale debitorului, pentru că aceasta este finalitatea juridică urmărită prin executarea silită.

Plecând de la aceste premise de drept, a permite execu­tarea silită individuală asupra acțiunilor debitorului insolvent, în lipsa unui plan de reorganizare prin care creditorii să aprobe o astfel de schimbare la nivel societar, conform dispo­zițiilor art. 138 din Codul insolvenței, iar judecătorul‑sindic să o confirme, potrivit art. 139 din același act normativ, contra­vine principiilor și regulilor materiei insolvenței. În acest sens s‑a pronunțat și jurisprudența[16], în cadrul unei contestații la executare formulate de către societatea emitentă a acțiunilor urmărite de creditor, societate aflată în procedura insolvenței, instanța de executare dispunând anularea executării silite și argumentând astfel: „În ceea ce privește executarea silită a garanției, instanța constată, pe de o parte, că s‑au emis adrese de înființare a popririi […] asupra acțiunilordeținute de acesta în cadrul societății, iar pe de altă parte, că la momentul emiterii celor doua adrese, se publicase în BPI notificarea făcută de administratorul judiciar provizoriu cu privire la deschiderea procedurii generale de insolvență la cererea debitorului. Pe cale de consecință, în mod nelegal executorul judecătoresc a emis cele doua adrese de înființare poprire, orice executare silită fiind suspendată în baza legii 85/2006”.

Posibilitatea executării silite asupra acțiunilor debitorului insolvent ar conduce și la încălcarea principiului concursualismului masei credale și a caracterului de titlu executoriu pe care doar un eventual plan de reorganizare l‑ar putea avea, raportat la participațiile societare în discuție. Odată cu deschi­derea procedurii de insolvență, creditorul ipotecar este doar unul dintre creditorii care formează masa credală. Or, în materia insolvenței, principiul concursualismului guvernează întreaga procedură și impune ca oricare dintre creditori să‑și exercite drepturile cu respectarea drepturilor concurente și egalitare ale celorlalți creditori, fără posibilitatea unor acțiuni individuale, decât strict în cazurile și în condițiile permise de lege.

Dispozițiile art. 139 alin. (1) lit. I și J din Codul insol­venței permit unui creditor să intervină în voința societară a debitorului său insolvent doar prin intermediul unui plan de reorganizare și doar în ipoteza în care un astfel de plan de reor­ganizare ar fi aprobat de Adunarea creditorilor și confir­mat de către judecătorul‑sindic.

Ratio legis, explicația unei astfel de restricțiifață de executarea silită de drept comun derivă din incidența acestui principiu al concursualismului, în sensul că un creditor, indi­ferent de natura și esența garanțiilor deținute, nu se poate substitui voinței celorlalți creditori ai masei credale sau, mai exact, nu‑și poate impune voința în detrimentul aces­tora, decât în cadrul și cu respectarea procedurii de insol­vență, adică prin intermediul unui plan de reorganizare, la rândul său, un contract judiciar[17].

Dacă executarea silită ar fi permisă, creditorul ipotecar, erijându‑se în creditor unic, ar eluda regulile restrictive privind votarea și confirmarea unui plan de reorganizare de către creditorii debitorului insolvent, pe categorii și clase de vot.

Tocmai de aceea, în materia societăților deschise, art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 menționa expressis verbis suspendarea de la tranzacționare a titlurilor de participație. Inclusiv în variantele anterioare ale Legii nr. 85/2006, același ratio legis era avut în vedere prin dispozițiile art. 42 alin. (1) – în forma Legii nr. 85/2006, în vigoare până la data de 17 iulie 2009 – interzicerea expresă a administratorilor debitorului, per­soanei juridice, să înstrăineze, fără acordul judecătorului‑sindic, acțiunile ori părțile lor sociale sau de interes deținute la debitorul care făcea obiectul procedurii de insolvență.

Mai mult decât atât, conform dispozițiilor art. 140 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 46 alin. (1) din Codul insolvenței, planul de reorganizare confirmat reprezintă titlu executoriu, astfel încât singura modalitate în care creditorul ipotecar ar putea valorifica drepturile sale derivând din contractul de garanție reală mobiliară este doar în cadrul unui plan de reorganizare confirmat.

Rezultanta acestor argumente este esențială: regulile executării silite de drept comun sunt incompatibile cu proce­dura insolvenței. Dacă s‑ar permite continuarea demersurilor execuționale ale creditorului ipotecar, aceasta ar fi echiva­lentul prevalenței deciziei unui singur creditor al masei credale. Însă o astfel de „prevalență” nu este cunoscută mate­riei insolvenței, care se fundamentează pe principiul con­cursualismului.

De asemenea, executarea silită în această manieră nu este compatibilă cu specificul procedurii de insolvență, conform art. 342 din Codul insolvenței. Cu alte cuvinte, s‑ar permite „trans­ferul” centrului decizional și managerial din competența masei credale, sub controlul de legalitate al judecătorului‑sindic, în sfera decizională a unui singur creditor.

Tocmai în considerarea acestui specific, dispozițiile art. 139 alin. (6) lit. I și J din Codul insolvenței stabilesc în mod expres că doar creditorii pot obține modificarea actului constitutiv al debitorului, chiar și fără acordul statutar al mem­brilor sau asociaților/acționarilor, adică schimbarea structurii participațiilor societare sau a celei manageriale, dar numai prin intermediul planului de reorganizare.

Cu alte cuvinte, obligațiile asumate sau impuse debitorului prin planul de reorganizare care, odată confirmat, reprezintă titlu executoriu urmează a fi executate conform structurii societare decise de către creditori, la momentul votării unui astfel de plan.

În opinia noastră, rezultă astfel că nicio înstrăinare a parti­cipațiilor societare, voluntară sau pe cale de executare silită, nu poate avea loc, decât dacă o astfel de înstrăinare a fost confirmată prin planul de reorganizare.

Această problemă de drept a fost ridicată și în cadrul dezbaterilor conținute de Minuta de uniformizare a practicii în materia litigiilor cu profesioniștii și insolvență, Cluj, 5‑6 noiembrie 2015. Analiza juridică s‑a concentrat asupra admi­si­bilității modificării actului constitutiv al societății debitoare, aflate în insolvență, în sensul majorării capitalului social prin aportul în creanțe al creditoarei, printr‑un plan de reor­ganizare.

Formatorii Institutului Național al Magistraturii au subliniat faptul că: „Suntem de acord cu prima opinie, deoarece, potrivit art. 133 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, modificarea actului constitutiv al debitoarei, ca măsură de implementare a planului (s.n., A.D.), nu se poate face decât în condițiile legii, adică potrivit Legii nr. 31/1990”.

Cu alte cuvinte, soluția permisiunii modificării actului constitutiv al unui debitor aflat în procedură de insolvență este validată doar în condițiile și cu respectarea Legii nr. 85/2006, adică printr‑un plan de reorganizare, abia apoi urmând a se analiza incidența și aplicabilitatea legislației societare.

Semnalăm în acest sens și o soluție recentă a instanței naționale[18], care, confruntată cu problema unei contestații la executare care viza tocmai inadmisibilitatea executării silite a părților sociale ale unui debitor supus procedurii de insol­vență, aflat în observație, cu depunerea unei intenții de reor­gani­zare, a statuat următoarele: „modificarea actului constitutiv sub forma cooptării unui alt asociat, ca efect al înstrăinării de către creditorul înscris la masa credală pe calea executării silite a părților sociale ale debitorului nu este posibilă, fiind permisă de Legea insolvenței doar prin planul de reorganizare. Această măsură se circumscrie scopului Legii privind proce­durile de prevenire a insolvenței și de insolvență, respectiv instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia și a acoperirii creanțelor asupra debitorului”.

c) Criteriul de logică formală

S‑a spus că „dreptul este o știință eminamente deduc­tivă”[19]. De asemenea, același autor sublinia faptul că „deduc­ția în drept este în întregime dominată de silogismele de subsumare”[20].

A deduce, pe calea logicii formale, o consecință, un efect juridic, o implicație subsecventă obligatorie, toate din cauza faptului că starea de fapt specifică cauzei o repre­zintă starea de insolvență a unui debitor, participant la raporturi individuale în circuitul economic, reprezintă fundamentul de bază a acestui criteriu propus.

Insolvența produce efecte inerente nu doar față de debitor, în sensul în care îi restricționează, de o anumită manieră, și în anumite condiții, capacitatea sa civilă de exercițiu, dar și față de alți participanți cu care acesta interacționează. Or, astfel de efecte conduc, conform principiului logicii formale, la inuti­litatea demarării sau, după caz, a continuării altor proceduri de drept comun, pentru că starea de insolvență le provoacă caducitatea.

Teoria generală a dreptului a considerat că normele generale, cum sunt cele aferente dreptului comun, sunt doar niște virtualități care, în funcție de jocul concret al situațiilor particulare și în funcție de specificul acestora, suferă, automat, alterații sau modificări implicite: „[…] normele generale consacrate de izvoarele formale conțin virtualități raționale. Orice afirmație generală cuprinde asemenea virtualități, care pot fi actualizate printr‑un joc complex de deducții și eventual de noi inducții de control: astfel se descoperă adevărurile prin noi raționamente. Normele generale sunt necontenit supuse și ele raționamentului, spre a se scoate toate consecințele pe care ele le comportă și care pot interesa la un moment dat. Prin sine însele, sunt de altfel imperfecte și insuficiente[21]”.

În esență, acest criteriu propus în identificarea unor soluții față de problema de compatibilitate constă în evitarea unor demersuri procedurale fără finalitate sau rațiune practică, ca efect sine qua non a deschiderii procedurii de insolvență. Per a contrario, a considera că astfel de demersuri procedurale, care au un conținut actual și concret, ca mijloc de acțiune, doar anterior deschiderii procedurii de insolvență, sunt în continuare admisibile ar reprezenta eludarea unor reguli sau concepte care, în materia insolvenței, funcționează drept struc­turi fundamentale de logică juridică.

În acest sens, doctrina juridică[22] a subliniat faptul că: „Într‑un sens restrâns, logica juridică privește logica normelor, iar într‑un sens larg, are în vedere elementele constructive de argumentare juridică. În primul rând, aplicarea logicii formale în aprecierile privind fenomenele juridice se circumscrie logicii deontice, ca logică a obligațieiși a normelor”.

Analizând în practică funcționalitatea acestui criteriu, vom analiza modul în care se aplică în insolvență dispozițiile art. 1669 alin. (1) C. civ., care reglementează o modalitate de executare directă (în natură) a obligației, și anume a obligației de a încheia contractul de vânzare care a format obiectul unei promisiuni bilaterale de vânzare: „Când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite”.

În privința regimului juridic al acțiunii în obligarea la încheierea contractului, Înalta Curte de CasațieșiJustiție, sesizată în cadrul unui recurs în interesul legii, prin decizia nr. 8/2013[23], a stabilit caracterul personal (ius ad personam) al acestei acțiuni: „Antecontractele de vânzare‑cumpărare pe care s‑au întemeiat acțiunile intentate anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă dau naștere unui raport juridic obligațional, în conținutul căruia intră un drept de creanță – ius ad personam – căruia îi corespunde o obligație de a face – aut facere. Acțiunea civilă prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare‑cumpărare, în materia obligațiilor de a face izvorâte din antecontract, are caracter personal, deoarece prin ea reclamantul își valorifică un drept de creanță, respectiv dreptul de a cere încheierea contractului, corelativ obligației pârâtului de a efectua demersurile necesare în vederea înche­ierii acestuia. Atunci când dreptul de creanță are ca obiect un imobil, acțiunea este imobiliară, fără însă ca, prin aceasta, să se schimbe felul acțiunii, dedus din natura dreptului care se valorifică”.

Problema de drept care se ridică este concursul dintre dispozițiile dreptului comun în materie, și anume cele ale
art. 1669 alin. (1) C. civ., mai sus citate, și cele aferente materiei insolvenței, adică art. 131 din Codul insolvenței, care condiționează transferul de proprietate de câteva cerințe cumulative. Cea mai importantă dintre aceste condiții este aceea ca „bunul să nu aibă o importanță determinantă pentru reușita unui plan de reorganizare”.

Introducerea acestei condiționări, care adaugă la dreptul comun al obligațiilor, creează o reală și eficientă protecție pentru debitorul – promitent vânzător, supus procedurii de insolvență, în sensul în care conservă bunul în patrimoniul acestuia, în scopul unei reorganizări. Practic, creditorul își vede „paralizat” dreptul său de creanță, convertibil, potrivit dreptului comun, într‑un drept real, ca efect al caracterului translativ de drepturi pe care îl produce o hotărâre judecăto­rească care ține loc de contract de vânzare: „Promisiunea bilaterală de vânzare este un antecontract, ambele părți putând cere încheierea contractului. Ea nu are caracter translativ de proprietate, ci dă naștere numai obligației de a se transmite proprietatea bunului în viitor[24]”.

Analizând în profunzime efectele pe care legea specială în materie le creează în privința dreptului de „extracție” a bunului din patrimoniul debitorului obligației în cel al creditorului acesteia, nu putem decât să acceptăm, o dată în plus, justețea caracterizării pe care prof. I. Turcu o acorda „concursului” dintre dreptul comun și legislația insolvenței[25]: „Incompatibilitatea normelor procedurii insolvenței cu unele principii ale dreptului civil privind forța obligatorie a con­tractelor este uneori șocantă”.

Întrebarea care se ridică este aceea a evoluției procedurale a unei acțiuni judiciare întemeiate pe prevederile dreptului comun, introdusă anterior deschiderii procedurii de insol­vență, având ca obiect executarea directă (în natură) a unei promisiuni bilaterale de vânzare, în ipoteza în care în privința promitentului vânzător este deschisă procedura generală de insolvență, cu depunerea unei intenții de reorganizare, în condițiile art. 67 alin. (1) lit. g) din Codul insolvenței.

Mai exact, urmează a analiza dacă acțiunea întemeiată pe dreptul comun devine sau nu inadmisibilă, întrucât, odată deschisă procedura insolvenței, datorită caracterului concursual al acesteia, obiectul acțiunii judiciare nu mai poate forma beneficiul unui creditor individual. Procedând la un raționament prin analogie (ubi idem ratiolegis, ibi eadem ius), construcția argumentației juridice va avea ca fundament aceleași considerente pentru care și o acțiune revocatorie (pauliană) nu mai poate fi continuată sau, după caz, declan­șată, odată cu momentul deschiderii procedurii de insolvență față de promitentul vânzător.

În primul rând, trebuie acceptat caracterul de lege specială a dispozițiilor art. 131 din Codul insolvenței, în raport de dispozițiile art. 1669 alin. (1) C. civ. În acest sens au fost exprimate opiniile formatorilor Institutului Național al Magistraturii în cadrul Minutei întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, desfășurată la Curtea de Apel Cluj, noiembrie 2015: „În ceea ce ne privește, apreciem că prevederile art. 93 indice 1 din Legea nr. 85/2006 au caracter special, fiind prevăzute de legiuitor în favoarea promitentului cumpărător, […] derogând de la dreptul comun”. În susținerea acestei opinii au fost invocate Deciziile nr. 549 din 3 mai 2011[26], nr. 1382 din 20 octombrie 2011[27]și nr. 809 din 2 octombrie 2012[28], prin care Curtea Constituțională a României a respins ca neîntemeiată critica de neconstituționalitate a acestui articol.

Pentru a pronunța o astfel de soluție, Curtea Constitu­țională a argumentat în sensul următor[29]: „exercițiul preroga­tivelor dreptului de proprietate nu trebuie absolutizat făcând abstracție de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, precum și de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietății private, în condițiile stabilite de legea organică. În virtutea acestor prevederi constituționale, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor drep­tului de proprietate, în așa fel încât să nu vină în contradicție cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia (s.n.), ca drept subiectiv garantat. Așa fiind, prin textul de lege criticat legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale constituționale”.

În al doilea rând, deschiderea procedurii de insolvență conduce la apariția unui impediment legal în transferul dreptului de proprietate, întrucât dispozițiile art. 131 din Codul insolvenței stabilesc o competență primară în sarcina practicianului în insolvență[30], similar atribuției de verificare a cererilor de admitere a creanțelor: „Dreptul de opțiune pentru executarea antecontractului îl are numai promitentul cumpă­rător, administratorul judiciar urmând să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile textului și să decidă executarea, în caz de refuz măsura sa urmând a fi contestată la judecătorul‑sindic”.

Ulterior deschiderii procedurii de insolvență operează un transfer de competență de la judecătorul de drept comun către judecătorul‑sindic, pentru că verificarea condițiilor de admisi­bilitate a transferului de proprietate se face cu respectarea criteriilor rationae materie. În egală măsură, doctrina juridică[31] a considerat că există o incompatibilitate între termenul de 6 luni, reglementat de dispozițiile art. 1669 alin. (2) C. civ. pentru acționarea în judecată în temeiul promisiunii de vânzare, în raport de procedura insolvenței: „întrucât proce­dura încheierii contractului de vânzare în insolvență este una specială, considerăm că nu va fi aplicabil termenul special de prescripție reglementat de art. 1669 alin. (2) C. civ., instituit pentru situația în care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract în baza pro­mi­siunii bilaterale de vânzare neexecutate de bunăvoie”.

Și este logică soluția acestei incompatibilități, întrucât, prin definiție, decizia de oportunitate privind necesitatea utilizării activului în discuție în scopul unei reorganizări poate fi luată abia la mo­mentul în care este structurat fundamentul (con­cepția) unui plan de reorganizare. Atât timp cât însăși perioada de observație este stabilită de lege la 1 an, conform art. 112 alin. (3) din Codul insol­venței, termenul de prescripție de 6 luni, regle­mentat de dreptul comun în materie, este ina­plicabil.

În al treilea rând, prevederile art. 131 alin. (1) lit. c) din Codul insolvenței, „bunul nu are o impor­­tanță determinantă pentru reușita unui plan de reorganizare”, instituie regula prevalenței unui interes concursual, al masei credale, în detri­mentul unui interes individual, al creditorului obligației de a face.

Mai mult decât atât, promitentul cumpărător, consi­derând valabil încheiată promisiunea bilaterală de vânzare, fiind parte într‑un raport juridic născut anterior deschiderii procedurii de insolvență, este beneficiarul unui drept de creanță sub condiție suspensivă. Cu alte cuvinte, pentru a‑și conserva dreptul său personal, de creanță (ius ad personam), promitentul cumpă­rător este obligat să‑și declare dreptul său de creanță constând în restituirea prețului, sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 114 alin. (1) din Codul insolvenței, adică decăderea.

Doctrina juridică[32] a validat parțial această opinie, consi­derând că „promitentul cumpărător ar trebui să manifeste maximum de diligență și să se înscrie, în termenul stabilit pentru depunerea declarațiilor de creanță, cu creanța de preț plătită și pentru ipoteza în care i s‑ar respinge cererea pentru încheierea contractului”. În schimb, opinia autorului citat este în sensul că dreptul promitentului cumpărător este guvernat de o condiție rezolutorie, iar nu suspensivă.

În opinia noastră, calificarea regimului juridic al acestei condiții ca modalitate care afectează obligația în sine, în sensul unei condiții suspensive, iar nu rezolutorii, este dată tocmai de intenția exprimată, prevalent, pentru transferul de proprietate, iar nu pentru executarea indirectă a dreptului aflat în patrimoniul promitentului cumpărător. Astfel, dacă creditorul a deschis un proces, aflat pe rolul instanței de drept comun, având ca obiect transferul de proprietate, înseamnă că a optat pentru o executare directă (în natură) a obligației. În aceste condiții, calificarea juridică a condiției este dată de manifestarea de voință a creditorului. În cazul în care dreptul de creanță ar fi înscris sub condiție rezo­lutorie, ar însemna că prevalența în manifestarea opțiunii prin­cipale ar fi pentru o executare indirectă, iar nu directă a obligației.

Prin conceptul „executării directe a dreptului” înțelegem solicitarea creditorului pentru obținerea unei îndepliniri exacte a obiectului obligației din partea debitorului. Materia­lizarea procedurală a acțiunii promovate în fața instanței de drept comun are drept temei de drept substanțial dispozițiile art. 1516 alin. (2) pct. 3 C. civ.: „Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, cre­ditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune‑interese, dacă i se cuvin: […] să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”.

Dacă promitentul cumpărător a ales, dintre variantele posibile pentru realizarea dreptului său, pe aceea de executare în natură a obligației, adică pronunțarea unei hotărâri judecăto­rești care să țină loc de contract autentic de vânzare, creanța pe care trebuie să o înscrie la masa credală este una sub condiție suspensivă. În acest sens, doctrina civilistă[33] a dezvoltat pe larg dife­rența esențială dintre executarea directă a obli­gației (conform prestației conforme) și execu­tarea indi­rectă, adică prin echivalent, subliniind faptul că este vorba, în realitate, despre dreptul de opțiune al creditorului: „Dreptul de opțiune între cele două variante în care se manifestă dreptul material la acțiune în situația analizată este un element intrinsec unui anumit drept de creanță, ca drept subiectiv civil. Or, ca regulă, drepturile civile nu pot fi exercitate în mod abuziv”.

Raportat la toate argumentele dezvoltate în această analiză, concluzionăm în sensul unei incompatibilități între acțiunea de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1669 alin. (1) C. civ., și art. 131 din Codul insolvenței, norma specială în materia insolvenței prevalând.

NOTE

* Articolul este extras din Revista Phoenix nr. 1/2019 (ianuarie-martie 2019).

[1] M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Ed. All Restitutio, București, 1995, p. 267.

[2] S. Tîrnoveanu, Tratamentul creditorului în cadrul procedurii de insolvență, www.universuljuridic.ro, 9.11.2016.

[3] Legislative Guide on Insolvency Law, Part One, p. 1: „The advice provided in the Guide aims at achieving a balance between the need to address the debtor’s financial difficulty as quickly and efficiently as possible and the interests of the various parties directly concerned with that financial difficulty, principally creditors and other parties with a stake in the debtor’s business, as well as with public policy concerns.”, disponibil la: http://www.uncitral.org/pdf/english/texts/insolven/05‑80722_Ebook.pdf.

[4] În acest sens, a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, București, 2001, p. 375.

[5] Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările și completările ulterioare.

[6] În acest sens, a se vedea H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, București, 2000, p. 251.

[7] Idem, p. 253.

[8] A se vedea, în acest sens, Black’s Law Free Dictionary, ed. a 2‑a, disponibil la: https://thelawdictionary.org/winding‑up/.

[9] Disponibilă la: http://curia.europa.eu/juris/celex.jsf?celex=62010CJ0282&lang1=en&lang2=RO&type=TXT&ancre=.

[10] În acest sens, a se vedea par. (44) dinHotărârea Maribel Dominguez c. Centre informatique du Centre Ouest Atlantique, C‑282/10.

[11] I. Turcu, Codul insolvenței – Legea nr. 85/2006. Comentarii pe articole, ed. a 5‑a, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 17.

[12] C. Aubry, C. Rau, Cours de droit civil français, West Publishing Company, 1965.

[13] Ph. Malaurie, Antologia gândirii juridice, Ed. Humanitas, București, 1996, p. 240.

[14] H. Kelsen, op. cit., p. 262.

[15] Disponibilă la:

https://eur‑lex.europa.eu/legal‑content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:62008CJ0111&from=RO.

[16] Jud. Sector 3 București, s. civ., sent. civ. nr. 2010 din 18 februarie 2011, irevocabilă, nepublicată.

[17] St.D. Cărpenaru, M.A. Hotca, V. Nemeș, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2008,p. 405 și urm.

[18] Jud. Sector 2 București, sent. civ. nr. 6805 din 26 iunie 2018, nepublicată.

[19] N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, București, 1996, p. 25.

[20] Idem, p. 26.

[21] M. Djuvara, op. cit., p. 461. Înacelași sens, a se vedea R. Stammler, Theorie der Rechtswissenschaft, 1911, p. 63.

[22] N. Popa, op. cit., p. 27.

[23] Publicată în M. Of. nr. 581 din 12 septembrie 2013.

[24] Fl. Moțiu, Contractele speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 30.

[25] I. Turcu, A. Szombati, Dreptul insolvenței – fiica rebelă a dreptului civil, în Revista Phoenix nr. 40‑41/2012, p. 23.

[26] Publicată în M. Of. nr. 606 din 29 august 2011.

[27] Publicată în M. Of. nr. 47 din 20 ianuarie 2012.

[28] Publicată în M. Of. nr. 825 din 7 decembrie 2012.

[29] Decizia nr. 1382/2011 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. b), c) și d) și art. 931 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, publicată în M. Of.
nr. 47 din 20 ianuarie 2012, par. I, fraza a doua.

[30] A se vedea, în acest sens, N. Țăndăreanu, Insolvența în regle­mentarea Legii nr. 85/2006. Comentarii, doctrină, jurisprudență, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 465.

[31] Gh. Piperea și colectiv, Codul insolvenței. Note, corelații, explicații. Art. 1‑203, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 711. În același sens, a se vedea N. Țăndăreanu, op. cit., p. 465.

[32] N. Țăndăreanu, op. cit., p. 466. În același sens, a se vedea Gh. Piperea și colectiv, op. cit., p. 707: „Considerăm că o atare creanță, rezultând din plata (totală sau parțială) a prețului contractual, va trebui să fie înscrisă în tabelul de creanță sub condiție rezolutorie, potrivit dispozițiilor art. 1401 C. civ.”.

[33] V. Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Ed. All, București, 1997, p. 109.