Măsuri necesare pentru transpunerea reglementărilor europene pe insolvenţă şi restructurare în cadrul legislativ naţional
Până la data de 17 iulie 2021, legiuitorul român trebuie (a trebuit – N.R.) să transpună Directiva (UE) 2019/1023 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie și decăderile, precum și măsurile de sporire a eficienței procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie („Directiva 2019/1023”).
Analiza legislației actuale a insolvenței, făcută de către practicienii în insolvență, de către doctrinari sau de către avocații specializați în această ramură de drept – prin raportare la exigențele impuse de această Directivă – are un numitor comun, pe care adesea l‑am împărtășit, anume că, aparent, legislația României, spre deosebire de multe alte legislații, a înglobat în mare parte instituții și mecanisme recomandate a fi incluse în orice legislație națională în materia insolvenței pentru a asigura obiectivul urmărit prin adoptarea Directivei, respectiv buna funcționare a pieței interne și îndepărtarea obstacolelor rezultate din diferențele dintre procedurile naționale referitoare la restructurarea preventivă, la insolvență, la remiterea de datorie și la decăderi.
Pentru a putea înțelege dacă legislația internă satisface și răspunde celor mai bune practici recomandate de Directivă, mai întâi este necesară prezentarea succintă a direcțiilor de acțiune pe care aceasta le prevede a fi avute în vedere de către statele membre în legislația internă.
După această expunere, urmează să analizăm dacă instrumentele existente deja în legislația românească sunt și funcționale, și eficiente, dacă răspund obiectivului Directivei și, nu în ultimul rând, care ar fi propunerile concrete, în opinia noastră, de modificare a cardului legal existent, pentru o implementare cât mai eficientă a Directivei.