Probleme de mediu în activitatea practicienilor în insolvență

Nicolae Cîrstea: Bună ziua! Suntem împreună cu Florin Dragomir, practician în insolvență și, de asemenea, vicepreședinte al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență. Domnule Dragomir, bine ați venit la noi și bine vă găsim la acest început de an 2020.

Florin Dragomir: Bine v-am găsit! Și eu mă bucur că v-am găsit direct implicat în probleme. Sper că va fi un an bun pentru profesiile liberale în general și profesiile juridice în special.

Nicolae Cîrstea: Vă mulțumim și noi foarte mult pentru disponibilitatea de a discuta unele dintre problemele cu care se confruntă practicianul în insolvență la acest început de an, dar și în contextul ultimilor ani până la urmă. Pretextul discuției noastre este legat de chestiunile de mediu de care se lovește activitatea practicienilor în insolvență și aș vrea să ne dați un context general al acestei discuții. Cum s-a ajuns la aceste chestiuni legate de mediu? Care este reglementarea actuală? Care este interpretarea practicianului în insolvență, a Uniunii până la urmă, a Ministerului Mediului direct implicat?

Florin Dragomir: Deja sunt foarte multe. Adică mediul este și un domeniu nou în evoluția societății umane.

Problema s-a pus cu adevărat după Convenția de la Rio, cam în ultimii 50 de ani. Uniunea Europeană, odată cu acquis-ul comunitar la care România a aderat, este probabil cel mai bine reglementată din toată lumea legislației de mediu. Chiar cei din afara Uniunii Europene au zis că este extraordinar de strictă legislația de mediu în Uniunea Europeană.

Pentru România au devenit obligatorii normele europene odată cu aderarea. România a semnat legislația proprie, pe care și-a modificat-o în acord cu cea europeană, în 2005. Deci cu doi ani înainte de aderare a apărut prima ordonanță semnificativă și ulterior s-au modificat în ritm cu cea europeană, dar nu la fel de bine. Avem probleme atât la traducere cât și la punere în aplicare.

Este o problemă pentru practicieni, a fost dintotdeauna. Din momentul în care au început procedurile de insolvență, faliment sau lichidare voluntară a societăților cu autorizație simplă sau integrată de mediu, practicianul s-a izbit de această problemă. A fost o chestie nouă pentru el, iar majoritatea practicienilor nu au cunoștințe de specialitate. Nici eu. A trebuit să învăț. Fără să pretind că am ajuns specialist în domeniu, consider că stăpânesc destul de bine problemele care se ivesc în calea practicianului, în timpul mandatului acestuia, cât și eventuale soluții sau cele mai bune practici existente.

Nicolae Cîrstea: Când se lovește practicianul în insolvență de problemele de mediu?

Florin Dragomir: Chiar la începutul procedurii, sau așa ar trebui să facă pentru a-și „păzi pielea”, cum se spune în lumea noastră. Ar trebui să știe de la data inventarului.

Pe legea nouă inventarul este obligatoriu la data deschiderii procedurii de insolvență, deci în perioada de observație, și atunci trebuie să pună întrebările-cheie ca să știe exact cu ce are de a face. Adică dacă este o societate cu autorizație obligatorie de mediu, are în mod obligatoriu și autorizația aceea de mediu în care este descris tot procesul tehnologic cap-coadă cu materiale folosite, cu substanțe periculoase, cu resurse, pentru că „mediu” înseamnă în primul rând protejarea resurselor, și utilizarea lor rațională, cât și produse finite, deșeuri, substanțe rezultate, modul de gestionare a tuturor tipurilor de substanțe, materiale cu impact asupra mediului.

Practicianul are în inventar toți agenții poluanți pe care îi manipulează societatea, are inclusiv autorizație de gospodărire a apelor, deci cam tot. În funcție de societate, de profilul ei, practicianul știe ce pericole îl pasc, ce măsuri trebuie să ia.

La descrierea falimentului, societatea încetându-și activitatea, se schimbă și încadrarea juridică și din punctul de vedere al legislației de mediu, adică va primi, dacă notifică Agenția Națională pentru Protecția Mediului, o adresă în care se stabilesc obligațiile de mediu în cele două variante, la încetarea activității, sau definitivă, sau preluarea ei de către activitățile altui operator. Aici apar problemele.

Nicolae Cîrstea: Practicianul în insolvență trebuie să fie extrem de diligent încă de la început cu problemele de mediu, să fie atent, atât pentru societate, pentru protejarea mediului cât și pentru activitatea lui și activitatea societății pe care o administrează.

Florin Dragomir: În afară de faptul că suntem oameni, facem parte dintr-o specie care este pe cale să distrugă tot ce înseamnă mediu, deci avem o datorie personală să avem grijă de mediu, ca practician ai o responsabilitate foarte mare, pentru că există acest principiu „poluatorul plătește”, care din punct de vedere juridic se traduce prin faptul că dacă se întâmplă ceva răspunderea este obiectivă indiferent de forma de vinovăție. Cu alte cuvinte, dacă tu ai descoperit în curtea societății pe care o lichidezi un butoi cu o substanță…

Nicolae Cîrstea: Asta în momentul în care tu ca practician ai intrat prima dată în acea curte a ei, fiind existentă problema respectivă…

Florin Dragomir: Da, vorbim de probleme existente, pentru că tu nu faci o nouă activitate ca practician, deci nu se pune problema ca să te autorizezi, să aduci tu noi substanțe, poluatori… deci nu asta. Noi trebuie să gestionăm problemele altora.

Printre problemele altora, există și această problemă severă, din ce în ce mai de impact asupra activității noastre, cea de mediu. Dacă există. Nu toate societățile au probleme de mediu sau probleme dificile de mediu. Una este să ai într-o societate care a făcut comerț, niște ambalaje și trebuie să respecți legea privind predarea în circuitul ambalajelor, există o legislație specială și acolo. Dar deșeurile nu toate sunt cu impact asupra mediului periculos. Sunt deșeuri inerte, cum este betonul … era să zic praful, dar praful are impact asupra sănătății umane foarte … și știm din presă că, în sfârșit, au aflat autoritățile noastre că praful trebuia gestionat de mult timp.

Hârtia, ambalajul nu sunt considerate periculoase și nu au impact decât vizual sau, cum este plasticul, au alte efecte asupra habitatului respectiv. Dar nu este o problemă foarte gravă și atunci, ca urmare nu trebuie să ai cunoștințe semnificative sau să apeleze la specialiști în mediu.

Vorbim de societățile care sunt în aproape toate domeniile de activitate cu autorizație de mediu. Asta înseamnă că activitatea lor are un impact semnificativ asupra mediului la nivel local, la nivel regional. Un combinat chimic, de exemplu, poate să afecteze o arie de câteva mii de kilometri pătrați. De asta există așa numita „Directiva SEVESO” care pleacă de la o incinerare. Combinatele chimice sunt relativ aproape de localități. Explodarea unui rezervor de produse petroliere sau a unui rezervor chimic care conține acizi periculoși poate să afecteze câteva sute de mii de oameni sau milioane care locuiesc în apropiere. Nu știu dacă ați trecut prin Viena și ați văzut că OMV-ul are o rafinărie în oraș.

Nicolae Cîrstea: Înainte de aeroport.

Florin Dragomir: Acea rafinărie este monitorizată non-stop și are măsuri de siguranță redundante de probabil costă mai mult decât costă un rezervor, paza lui și protecția. Pentru că a fost un accident care a afectat o populație foarte mare dintr-o zonă a Italiei.

Cam acesta este pericolul pe care legislația actuală încearcă să-l diminueze atunci când vorbim de substanțe periculoase, de explozibil, de substanțe petroliere.

Revenind, practicianul găsește un butoi, și trebuie să verifice ce este din acte și ce trebuie să facă cu el. Dacă acel butoi, în timpul mandatului său, accidental sau prin uzură, se revarsă în sol, s-a produs un incident de mediu, major, minor, o poluare, în cazul ales a solului, a subsolului, și eventual a pânzei freatice, depinde de toxicitatea și penetrarea substanței și la ce adâncime. Este infracțiune direct, iar vinovatul este poluatorul. Poluatorul este societatea al cărei reprezentant este lichidatorul.

Indiferent dacă ne place sau nu că suntem reprezentanți, legiuitorul așa consideră și orice autoritate va considera: „Tu erai reprezentantul? Da. Nu contează cum te numești, că ești organ de procedură…”, adică nu este de joacă.

Nicolae Cîrstea: Există la dispoziția practicianului în insolvență resurse financiare pentru a apăra mediul, pentru a proteja mediul, până la urmă?

Florin Dragomir: Aici este problema cea mai importantă: lipsa resurselor, a timpului și a cunoștințelor. În materie de cunoștințe ai posibilitatea să angajezi specialiști, ba mai mult, legea te obligă să-ți faci un studiu de mediu, un bilanț de mediu. Dacă a expirat autorizația, de exemplu, autoritățile zic: Nu. Alege-ți un consultat de specialitate să-ți dea un bilanț și noi îți trasăm sarcini.

Problema noastră este că nu avem resurse să-i plătim.

Nicolae Cîrstea: Nu aveți resurse, dar, pe de altă parte, aveți întreaga răspundere.

Florin Dragomir: Exact. UNPIR încearcă să vină în sprijinul practicienilor și pe această cale, o să avem acel fond și-l folosim cu multă parcimonie. Așa cum există prevederi pentru arhive, există prevederi în statutul nostru și pentru o chestie mult mai gravă decât menținerea arhivei respective, rezolvarea unor probleme stringente de mediu, adică acolo unde este pus în pericol mediul și, implicit, libertatea practicianului, pentru că, repet, este infracțiune. Dacă s-a produs un incident de mediu, atunci este infracțiune.

Nicolae Cîrstea: Pe de altă parte, resursele necesare în această acțiune de protejare a mediului, bănuiesc că nici nu pot fi cuantificate foarte rapid, dar țin și de o mărime exponențială.

Florin Dragomir: Depinde de mărimea societății. Abordarea se face secvențial. Întâi vezi ce probleme de mediu ai, după aceea angajezi un specialist care să-ți spună cum se rezolvă și după aceea calculezi costurile, estimezi costurile și le achiți, dacă poți. Atunci, pentru că există o ruptură, o fractură dacă vreți, între legislația de mediu și legea noastră …

Nicolae Cîrstea: Legea practicienilor în insolvență.

Florin Dragomir: Legea insolvenței. Fac o paranteză: Normele de mediu spun că în caz de insolvență, lichidare, dizolvare, faliment, obligațiile de mediu sunt prioritare. Legea noastră nu vorbește deloc. Mediul nu există în legea noastră. Asta nu înseamnă că nu trebuie să respectăm legislația de mediu. Toată legislația aplicabilă societății pe care o păstorim, o lichidăm, trebuie respectată. Problema se pune cum, când și în ce ordine. Mă refer la cheltuieli acum. Cu alte cuvinte, legea noastră spune exact ce trebuie să facem cu banii societății, obținuți din vânzare.

Deci, în afară de faptul că nu există resurse, dar după vânzare și obținerea de resurse, apare problema: „Eu am vândut o clădire și un teren care sunt afectate de un drept real, sunt ipotecate de o cauză de referință, sunt ipotecate în favoarea băncii cutare sau sunt sechestrate de finanțe și banii merg acolo. Mai puțin cheltuielile de procedură, taxele, onorariul meu și alte cheltuieli…”.

Obligația de mediu nu e o cheltuială de procedură, că nu este definită de legiuitor, noi nu adăugăm la lege ca atunci când am găsit trei butoaie să pot lua banii de la alt creditor și să dau butoaiele unei firme care le distruge. Discuția este foarte lungă dar această problemă a necorelării celor două legi am semnalat-o Ministerului Mediului și celor două autorități din 2017. În scris. Până atunci a mai fost discutată la diverse ocazii.

Din 2017, UNPIR a desemnat un reprezentant într-o întâlnire cu Ministerul de resort, pe fondul acționării României în judecată în procedura de infringement, pentru neîndeplinirea obligației de închidere a 60 și ceva de halde municipale și deșeuri periculoase. În 2018 România a pierdut procesul, iar atunci românii s-au sesizat și ei, ca de obicei prea târziu, că nu au făcut nimic din ce s-au angajat timp de 13 ani. Și atunci a trebuit, măcar la nivel declarativ, ca autoritățile să facă eforturi, să demareze acțiuni, și ne-au implicat și pe noi pentru prima oară. „Hai să vă spuneți și voi părerea.”

Nicolae Cîrstea: Deși, de aproape un an de zile, începuserăți discuțiile, dar…

Florin Dragomir: …începusem discuțiile, prin adrese. Chiar am una în față, în care îi spuneam ministrului de atunci că noi nu putem îndeplini obligațiile de mediu în condițiile de care vă spuneam, de lipsă a resurselor financiare, sau că nu aveam voie să îi folosim.

Nicolae Cîrstea: Și ministerul…?

Florin Dragomir: Și mi-a răspuns evaziv și pe lângă lege, adică: „Trebuie să o faceți și cu asta basta!”, noi cerându-le o colaborare. Hai să colaborăm, hai să emitem un ghid de bune practici care să fie avizat de voi, de autorități, să-l predăm la cursuri, să facem cursuri comune…

Au existat pași în acest sens, dl prim-vicepreședinte Tîrnoveanu a demarat discuții cu Agenția Fondului de Mediu. Nu s-au concretizat, nu s-au finalizat, ca multe alte discuții cu autoritățile. Noi, UNPIR, facem eforturi pentru a deschide căi de comunicare cu autoritățile implicate în insolvență în beneficiul tuturor părților implicate. Dacă știi ce ai de făcut este mai simplu pentru noi ca practicieni.

Când s-a introdus prima oară Ghidul de bune practici, manualul de bune practici pentru practicieni a fost un pas uriaș înainte. Pentru că a fost publicat, prin ordin de ministru, a fost o carte editată. Numai cine nu voia nu respecta legea.

Nicolae Cîrstea: Ați putea face o sinteză a acestor discuții cu autoritățile din 2017?

Florin Dragomir: Discuțiile au continuat până în 2019, când noi ne-am retras pentru că nu aveau niciun efect, erau sterile efectiv.

Se dezgropau evenimente din perioada privatizării și postprivatizării care din punct de vedere juridic, civil nu mai au nici o valoare astăzi. Deși tot statul era cel care trebuia să urmărească, de fapt. Se punea problema de ce nu s-au realizat obligațiile de mediu pentru acele halde de care vă spuneam, la societăți privatizate. Cine trebuia să urmărească postprivatizare? Cel care a vândut. În majoritatea cazurilor fiind vorba de FPS actualmente AVAS. Nu au nici o utilitate. Au utilitate, eventual pentru istorie și pentru politicieni, dar pentru noi nu aveau utilitate discuțiile acestea.

Discuția este ce facem ca să evităm amendarea României, plata a sute de milioane de euro pentru neîndeplinire și a nu știu câtor mii de euro pe zi până la îndeplinirea obligațiilor. Cam din 2019 au început să se miște lucrurile și văd acum când se fac tentative de reluare a problemei cu apelarea la fonduri europene.

Pe noi ne interesa ce facem noi, ce putem face. În domeniul haldelor. Pentru că problemele noastre sunt mult mai multe și, repet, cel mai mare pericol pentru practicieni reprezintă substanțele de diverse feluri considerate periculoase și care au legislație specială, regulament special.

Aici este o problemă de interpretare și de lipsă a unor demersuri de valorificare a acestuia. O substanță, pentru practician, o materie primă, o substanță chimică, când o inventariază este stoc, din punct de vedere contabil este un element de valoare din patrimoniul societății. Ce trebuie să facă un practician diligent cu patrimoniul societății? Să-l inventarieze, să-l evalueze și să-l vândă. Din momentul în care societatea a intrat în faliment, deși legea nu spune, interpretarea multor autorități este: „Păi, ai deșeu! Că nu mai ai autorizație de mediu și nici nu mai ai termen de valabilitate!” Dar nici o societate nu aruncă substanțele chimice, de exemplu, și când spun asta mă refer la acizi, baze, săruri de toate felurile, vopseluri, emailuri. Toate sunt periculoase.

Dacă dvs. v-ați cumpărat un email, un grund și nu l-ați desfăcut, nu ați scos capacul, el și-a pierdut termenul de valabilitate, ăla este acordat de producător. Ce reprezintă acel termen de valabilitate? Dacă în interiorul acelui termen, dvs. spuneți că nu mai îndeplinește calitățile vă dă banii înapoi sau vă schimbă bunul. Dar el este bun în continuare și puteți verifica. Și pe urmă îl folosiți, și peste un an, și peste doi și peste trei. De ce lucrurile s-ar schimba când ajunge lichidatorul? Pentru că îi pui în cârcă un bun care în contabilitate avea o valoare, deci cu plus, că era 2 lei, că era 20 de lei sau 20.000 de lei, dintr-o dată devine cu minus, adică devine o substanță care trebuie eliminată sau valorificată în alt mod. Și aici apare ruptura de care vă spuneam.

Uniunea Europeană stabilește o ierarhie a deșeurilor și spune că ideal este să refolosești substanța respectivă înainte de a o califica drept deșeu, prin diverse metode. De exemplu, un acid se regenerează. Pot să vă dau un exemplu, acidul sulfuric, care este, din ce înțeleg de la cei din branșă că este folosit pe larg în aproape toate industriile, atât alimentară cât și chimia anorganică, îngrășământ ș.a.m.d. România nu mai produce acid sulfuric, îl importă. Dacă ai pe stoc acid sulfuric, tu ca practician, teoretic în înțelepciunea autorităților de mediu de la noi, trebuie să-l elimini. Se elimină probabil, printr-o procedură de neutralizare, procedură consumatoare de energie la rândul ei și poluantă la rândul ei, că nu poți să-i dai foc. Legislația europeană spune că ar trebui regenerat, adică iei acidul sulfuric, îi faci un buletin de analiză, îl combini cu acid pur și-l repui pe piață. Problema că nu are cine să o facă la noi, și atunci practicianul se izbește de… „Bun! Vrei să îmi iei niște bani, să-mi iei acidul sulfuric, dar de ce îmi iei atâția euro pe litru? Când ar trebui să-mi dai bani? Eu l-am găsit în contabilitatea mea și e materie primă. Dacă fabrica mea funcționa îl folosea în continuare”. Vă consum foarte mult timp cu exemple concrete, că am… două genți pline.

Nicolae Cîrstea: Da, da. Dar, pe de altă parte, trebuie înțeleasă problema și cum se întâmplă lucrurile în realitatea și în viața practicianului în insolvență, care se lovește de această problemă.

Florin Dragomir: Ar trebui ca cei care se ocupă de problema asta să fie nu numai organ de verificare, de amendare, cum este Garda de Mediu, de exemplu, care are un rol foarte clar.

Nicolae Cîrstea: Dar și de consultant.

Florin Dragomir: Nu. Garda de Mediu este poliția mediului, nu poate să dea consultanță, dar îți trasează sarcini. Cei care ar trebui să fie îndrumători sunt Ministerul și Agenția de Mediu, acesta este rolul lor dat de legislație. Ministerul mediului emite norme, reglementări, asta face orice minister.

Nicolae Cîrstea: Cum s-a transferat în activitatea practicianului această problemă? Sunt sancțiuni care au început să fie aplicate? Sunt procese care sunt pe rol? Nu știu, cercetări, poate?

Florin Dragomir: Povesteam înainte de interviu că pentru noi lucrurile au luat o turnură destul de neplăcută și UNPIR va interveni în măsura în care va constata, eu deja sunt convins că așa este, un nou pericol la adresa practicianului în insolvență.

Consiliul Național UNPIR a fost informat de primul dosar penal prin 2016. Cam atunci am făcut acea adresă către minister, cu bune intenții. Hai să vedem, practicianul nu a fost condamnat, nu era vina lui, era tot așa o poluare istorică iar România fusese dată în judecată de un vecin, de un stat vecin și a pierdut. Primul lucru pe care l-au făcut organele noastre abilitate a fost o plângere penală la adresa practicianului.

Halda era poluant, era un sit istoric poluant, avea peste 30-40 de ani de când exista. Majoritatea haldelor industriale provin din anii de expansiune a industriei chimice și petrochimice din România, vorbim de 1975, 1974, 1978, c-am atunci s-au făcut majoritatea combinatelor, din momentul în care România a zis „da, am petrol, vreau petrochimie și vreau să ajung în top. Și a ajuns în multe domenii sus ca producător. În primul rând îngrășăminte și produse din petrol, gaz metan și altele…

Dar nu poți să dai vina pe practician. Nu este normal să-i pui în cârcă. Era clar că au făcut-o doar ca să bifeze o activitate: „am găsit vinovatul”.

Nicolae Cîrstea: Apreciați că, din cauza acestor incoerențe legislative, apar aceste probleme, până la urmă, de natură penală?

Florin Dragomir: Mă refer la infracțiune acum, chiar și contravenții, că sunt cam aceleași lucruri, diferența între ele este gradul de pericol, pentru pericol social. Asta este diferența între contravenție și infracțiune, în mare. Nu vreau să afirm asta cu 100% convingere, dar în principal diferența este gradul de pericol pe care legiuitorul îl dă. Dacă pericolul este mai mic, este contravenție, dacă pericolul este mare, este infracțiune. Acolo nu precizează subiecții, trebuie să-l alegi tu, să verifici dacă se încadrează.

În cazul de față pentru neluarea măsurilor de eliminare, valorificare a deșeurilor și substanțelor periculoase este infracțiune. Așa cum tot pentru practicieni, a existat o mare nebuneală cu substanțele, și există în continuare, dar pe măsură ce industria românească va dispărea se va diminua și acest risc, riscul cu substanțele radioactive. Simpla deținere a unor substanțe radioactive fără autorizație este infracțiune și se pedepsește de la 3 la 10 ani. Cam așa și cu substanțele chimice periculoase, cu precursorii de droguri. Și atunci, el nu-l deține, el nu a luat substanța radioactivă, nu a venit cu ea acasă, a găsit-o acolo, în societate. Între timp a expirat autorizația. Din momentul acela, el devine un posibil infractor. Trebuie să vină organul de cercetare să studieze problema, să vadă dacă există elemente considerate de infracțiune.

Dar nu ar trebui să se ajungă acolo. Înțelegeți? Adică ar trebui să fie armonizată legislația, pentru că noi suntem un organ de procedură. De la data falimentului, procedura de faliment este o procedură execuțională, în mare parte: vânzarea bunurilor.

Executorul judecătoresc răspunde dacă el când evacuează pe cineva? Are o hală, un teren. Are un titlu, l-a obținut, se duce și face cu ajutorul poliției evacuarea actualului posesor și-l pune în posesie pe adevăratul proprietar. Știți, cum evacuezi un chiriaș, de exemplu. Și înăuntru chiriașul avea trei butoaie cu chimicale. Ce face executorul? Îndeplinește obligațiile de mediu…

Aici este problema, că tratamentul dat practicianului este diferit. De ce? Pentru că noi conducem societatea. În ochii legiuitorului reprezentăm societatea, am luat destinele ei în mână, suntem depozitarul judiciar al bunurilor și trebuie să rezolvăm toate problemele inclusiv cele nerezolvate.

Problema substanțelor, și aș vrea să închid subiectul ăsta că cred că o să vă plictisesc, este că legislația europeană și cea românească califică o substanță ca fiind deșeu, în atributul calificării unei materii prime, unei substanțe cade ca fiind deșeu este al deținătorului. Eu ca practician trebuie să decid dacă este deșeu. Și nu prin proprie imaginație, ci pe baza unor verificări. Dacă are valoare, nu este deșeu, așa îl interpretez eu și logic, în mintea mea tehnică nu poate să conceapă altă variantă. Legislația definiției este foarte simplă. Deșeul, acea substanță materie primă pe care deținătorul este obligat sau vrea să o arunce.

A fi obligat să o arunce nu este definit foarte clar undeva. Există o listă de substanțe și bunuri și materii prime care sunt interzise la comercializare, cum este mercurul. Mercurul a devenit o substanță prohibită, un element chimic, dacă vreți prohibit, interzis circulației, utilizarea, folosirea lui în industrie.

Nicolae Cîrstea: Dle Dragomir, haideți să tragem și concluziile acestei discuții. Practic, profesia de practician în insolvență așteaptă un dialog constructiv și un dialog agreat cu Ministerul Mediului, care considerați că în acest moment nu există.

Florin Dragomir: Da, nu există soluții sau nu au fost promovate soluții, nici pe subiectul general al impactului normelor privind protecția mediului asupra practicianului și ar trebui corelată legea insolvenței cu legea legislației de mediu. Acolo trebuie o colaborare și cu Ministerul Justiției, care este cel care practic este de acord sau nu cu inițiativa de modificare a unor legi. Dar nu cred că asta este soluția.

Soluția este dialogul și să găsim norme tehnice, norme practice de aplicare a legislației așa cum este și eventual dacă este nevoie, dacă cineva de specialitate cu adevărat spune: „da, asta nu se poate, trebuie să modificăm legea”. Dar aici ne depășește. Noi lucrăm pe ce cadru legal avem astăzi. Consider că se poate lucra pe cadrul legal de astăzi cu legislația secundară, cu ordine, cu ghiduri cu normative.

Să vă dau un simplu exemplu. Multe halde nu s-au rezolvat pentru că există un normativ tehnic care nu este schimbat de foarte mult timp și nu este adaptat situației reale. Dialogul cu construcția și căutare de soluții, dar de soluții concrete, nu de soluții „treaba voastră cum faceți, vă descurcați”, nu merge. Nu așa progresează un domeniu care, repet este nou. Nu ne mișcăm foarte bine, normele se vor schimba periodic. Vedeți că apar surprize noi permanent. De la an la an se va interzice ceva.

Nicolae Cîrstea: Am putea aprecia ca un mesaj public adresat Ministerului Mediului această discuție a noastră, din partea practicienilor în insolvență, a practicianului care se confruntă cu aceste probleme în activitatea sa?

Florin Dragomir: Da, ne manifestăm deschiderea totală pentru a ajuta la elaborarea unor norme, unui ghid de bune practici în interesul atât al mediului, al aplicării legislației de mediu în domeniul insolvenței cât și în interesul protecției practicianului în insolvență ca profesie liberală pentru că ăsta este rolul nostru. Ca UNPIR trebuie să promovăm profesia, să ajutăm practicienii, inclusiv în fața acestor pericole care provin din probleme legislative nu din comportamentul lor.

Nicolae Cîrstea: Dle Dragomir, eu vă mulțumesc mult pentru această discuție. Ne-ați relevat câteva chestiuni, să zic, de substanță din activitatea practicienilor, colegilor dvs. care activează în aceste societăți care se confruntă cu probleme de mediu sau care au activitate care ar putea fi periculoasă la un moment dat pentru mediu.

Să sperăm că și partenerii dvs. de dialog, ministerele, cel al Justiției, dar în special Ministerul Mediului, vor manifesta această deschidere pentru dialog pe care v-o doriți și care se va concretiza, conform așteptărilor dvs., cu implementarea unui ghid de bune practici, pe care vi-l doriți.

Florin Dragomir: Mulțumesc!